Primăveri de smarald, zăpadă şi metale negre
Mă gândeam să încep articolul ăsta cu un joc de cuvinte în franceză, însă am ajuns la concluzia că până la urmă ar fi sub demnitatea mea – mai ales că respectivul joc de cuvinte ar fi implicat şi ceva referinţe meteorologice. Iar zilele astea subiectul “vremea” e unul destul de sensibil.
Ca orice scenă muzicală care se respectă, şi black metal-ul franţuzesc e într-o preschimbare continuă – cu trupe şi proiecte apărând şi dispărând rapid, cu muzicieni plecând de la o trupă la alta sau, dimpotrivă, activând în câte 4, 5 proiecte deodată. În felul ăsta, e ceva mai productiv să vorbim de muzicieni decât de formaţii, pentru că cele din urmă au o existenţă mai degrabă efemeră. Iar dacă vorbim de muzicieni, unul din cele mai rezonante nume în acest context este Neige (probabil acum v-aţi dat seama cam la ce soi de joc de cuvinte mă gândeam la început). Pentru a vă îndemna să citiţi în continuare (conştient fiind de prejudecăţile din jurul acestui gen muzical) trebuie să spun că pentru articolul ăsta black metal-ul nu e decât un pretext, cam în aceeaşi măsură în care pentru muzica lui Neige şi a trupei sale Alcest black metal-ul este, cel mult, un punct de plecare. Care ar fi punctele de sosire, atunci? Dintre cele mai neaşteptate.
Spre Roma, via Luxemburg
În decembrie 2005, muzicianul luxemburghez Jerome Reuter înregistra o casetă demo în studioul unui prieten. Mai târziu, aceasta avea să devină EP-ul Berlin, prima înregistrare oficială a proiectului Rome. Un sound experimental, pendulând în jurul unui martial ambient, uneori mai mult una decât cealaltă, definit prin inserţiile de chitară acustică, sample-urile diverse şi, nu în ultimul rând, vocea profundă a lui Reuter.
Solanacee sub bagheta lunii
Îl cheamă Kim Larsen şi e din Danemarca. S-a apucat, prin ’94, de cântat death/doom metal cu trupa Saturnus, ce pe-atunci de-abia pornea la drum, una din multele trupe inspirate de “cei trei granzi” ai doom-ului britanic – Anathema, My Dying Bride şi Paradise Lost. A scos un album cu ei, a făcut nişte turnee, însă după câţiva ani şi-a dat seama că de fapt nu prea avea ce căuta acolo, el având idei ce necesitau un cu totul alt mod de exprimare. Aşa că, în acelaşi an de graţie 1999 în care a părăsit Saturnus, mr. Larsen a debutat solo sub titulatura :Of the Wand & the Moon:.
Un fel de alchimie
courtesy of Alexandru Trifan
Vinerea trecută a fost rost de concert. În sfârşit, nu orice fel de concert, ci genul ăla de concert la care-ţi iei bilet cu jumate an înainte. La ăsta nu ne-am luat că nu se putea, dar eu personal mi-aş fi rezervat un loc din ziua în care s-a anunţat. Căci vineri, în clubul Silver Church din Bucureşti, trupa byron (Dan Byron – voce, chitară acustică, flaut, 6fingers – clape, Costin Oprea – chitară electrică, Vlady Săteanu – bass şi Cristi Mateşan – tobe) şi-a lansat cel de-al doilea album de studio, “A Kind of Alchemy”, printr-un concert inedit. Dacă pe blogul personal am făcut deja aşa, o trecere în revistă a ceea ce s-a petrecut acolo, aici am convenit împreună cu dl. Andrei Zamfir, care a fost de asemenea prezent, să încercăm o altă abordare. Eşti pe recepţie, maestre?