De vorbă cu Dan Byron, partea a doua. On the road
Andrei Zamfir şi Kozminovici continuă conversaţia cu Dan Byron începută mai demult. În această a doua parte vor vorbi, printre altele, despre muzică, literatură, conspiraţii şi actuala trupă byron.
Kozminovici: Când te-ai întors din turneul cu Agathodaimon, tu aveai aici în continuare trupa Byron, care era pe un fel de hold.
foto: Alexandru Trifan
Dan Byron: Aveam şi n-aveam. În 2000 au fost nişte schimbări foarte mari în trupa de atunci. Eu am avut o pauză. Ei între timp îşi făcuseră trupă cu managerul la voce, care mai cântase prin ceva trupe în anii ‘80. Apoi m-am întors eu şi am întrebat „Mai vreţi să cântăm împreună?” Şi au vrut.
De vorbă cu Dan Byron, partea întâi. The early years
Dan Byron este unul dintre muzicienii care au influenţat decisiv mersul rock-ului alternativ românesc în anii 2000. După o perioadă în care a activat în trupele Kumm şi Urma, principalul său proiect este în prezent trupa byron cu care va ajunge, în toamnă, la al treilea material de studio. În prima parte a acestei întâlniri, Andrei Zamfir şi Kozminovici vor vorbi cu el despre formarea sa ca artist, background-ul său şi primele experienţe muzicale.
Andrei Zamfir: Cine e Dan Byron şi ce vrea de la noi?
De la Hermann Hesse la rock sloven
Povestea începe acum destui ani, pe vremea când fie pe MTV se dădea cu adevărat muzică mai bună fie aveam eu vârsta la care mai puteam găsi pe-acolo ceva demn de ascultat. Săptămânal se difuza o emisiune gen “Rock Chart” şi de multe ori nici una din cele 10 piese din top nu-mi plăcea mai tare ca jingle-ul de 5 secunde din generic. Jingle despre care multă vreme am avut impresia că e ceva de sine stătător, încropit ad-hoc, să “meargă” cu tematica emisiunii: ceva chitară cu distors, ceva sintetizator, melodie catchy.
Întâmplarea a făcut ca mult mai târziu, într-o noapte oarecare, zapând aiurea printre posturile de muzică, să dau peste un videoclip. M-a atras iniţial stilul de filmare – puţin dark, cu ceva efecte speciale. Piesa nici n-am sesizat-o până nu m-a lovit fix în creştetul capului melodia jingle-ului de la MTV. Aşadar ăla chiar era un fragment dintr-o piesă adevărată. Cât de tare! Am aşteptat apoi finalul piesei pentru a vedea cine cântă. Am luat cea mai apropiată bucată de hârtie (ceva factură de Romtelecom) şi în întuneric am mâzgălit pe ea: “Siddharta – My Dice“.
A doua zi, căutând pe Internet, descopeream trupa ce avea să-mi fie obsesie muzicală pentru următorul an şi ceva.
A Sound Relief
Mi-am adus aminte alaltăieri, mulţumită în parte şi colegului Andrei cu al lui super concert Elbow, de una dintre înregistrările mele preferate ale unui concert. Am folosit sintagma asta greoaie pentru că dacă aş fi zis “unul din concertele mele preferate” s-ar fi înţeles, desigur, că am luat parte la el şi l-am trăit pe viu, lucru care din păcate nu se poate spune. Însă m-am uitat la el de atâtea ori încât mi-l amintesc mai bine decât alte concerte la care chiar am fost 
. Funny how this works. De asemenea, funny cum mi-am amintit de el tocmai acum. Ai putea zice că a fost predestinat.
Azi se fac cinci ani de când olandezii de la The Gathering au cântat la Paradiso, în Amsterdam.
O transmisie de la partida de ceai
The Tea Party au fost o trupă-cult a anilor ’90, marcând deceniul prin sound-ul lor original şi expresiv, variind de la blues la rock alternativ cu tuşe progresive şi orientale. Asta la ei acasă în Canada, căci din păcate în lumea largă nu prea s-a auzit de ei în toţi cei cincisprezece ani de activitate, până la despărţirea din 2005. Lucru foarte rău şi oarecum inexplicabil prin prisma calităţii muzicii, explicabil mai degrabă prin lipsa unei promovări eficiente. Dacă ar fi fost în ’97 Internetul ceea ce este astăzi, altfel am fi vorbit acum despre ei. De altfel, tocmai datorită Internetului muzica lor este redescoperită în zilele noastre, comunităţi de fani The Tea Party apărând peste tot în lume, din Rusia până în Argentina. Sunt curios România cum stă.
Cum să aterizezi lin între trip-hop şi rock depresiv
Fie o gaşcă de britanici.
Hai să le dăm şi nume – să zicem că-i cheamă Danny Cavanagh, Vincent Cavanagh, Duncan Patterson şi Michael Moss. Danny şi Vincent sunt, din câte se vede, fraţi, iar lui Michael i se zice mai mult Mick.
Să mai zicem despre ei că le place să bea bere şi să cânte. Poate chiar ceva mai mult să cânte. La chitară, în principiu, dar Vincent şi Mick se descurcă onorabil şi la voce iar Duncan o mai arde şi pe bas sau mandolină. Şi cum sunt ei prieteni aşa, fraţii şi cu Duncan se gândesc prin ’90 să-şi facă o trupă. Se cheamă Anathema iar primele albume produc ceva senzaţie în Europa, fiind printre iniţiatoarele unui nou curent în metal. Dar băieţii nu se cantonează şi o dau cotită, încet încet, spre un rock mai soft. Nu suficient de soft, totuşi, pentru Duncan, care prin ’98 îi pupă prieteneşte de la revedere.
Vă mai amintiţi că la început era şi un Mick?
Ei bine, la scurt timp Duncan începe să cânte cu el sub numele de Antimatter. Asta e povestea de azi.
Antimatter live la Köln în 2009 – de la stânga la dreapta: Duncan, Mick şi special guests Vic Anselmo şi Lisa Cuthbert; foto: satt.org
Laleh & Lykke Li. Swedish newcomers
Articolul a fost scris de Monica Mihai şi trimis spre publicare Ginger Group.
Mulţi dintre voi i-aţi ascultat în mai mare sau mai mică măsură, după gust şi preferinţe, pe Roxette, Abba sau The Cardigans. Nu ştiu câţi ştiţi însă că toate numele acestea care au în spate deja mulţi ani de periplu prin peisajul muzical mondial vin de pe tărâm suedez. Ei au încântat mai degrabă generaţiile trecute. Nouă ni se pregătesc alte surprize.
Vom vorbi prin urmare de două relativ noi apariţii pe scena muzicală de pe bătrânul continent: Laleh şi Lykee Li – tinere, talentate foc şi posesoarele unor poveşti demne de a fi depănate. Câteodată pe ritmuri mângâietoare şi lente, alteori pe unele ameţitoare şi provocatoare, par vădit determinate să-şi pună propria amprentă. Iar cum pe la noi nu s-au auzit prea multe despre ele, ar fi interesant să li se facă cunoştinţă mai multor persoane cu ele. Şi nu ştiu ce-mi veni, dar mi se pare că ceea ce ne oferă Laleh e ca o dimineaţă însorită şi se potriveşte atât de bine cu un început de zi şi cana de cafea sau ceai, încât ar fi păcat să nu o auziţi măcar o dată. Lykee Li în schimb, îmi dă sentimentul că se ascultă mai degraba seara, eventual în surdină, cu lumima stinsă dar sufletul aprins.
Între planurile existenţei se găseşte muzică
Povestea spune că pe la mijlocul anilor ’90 un tânăr american, Toby Driver, punea împreună cu nişte colegi de facultate bazele unei trupe cum nu se mai văzuse niciodată – maudlin of the Well . Compozitor prolific, orientat înspre sonorităţi progresive şi psihedelice, Driver a fost foarte mult influenţat de ideile jazzman-ului Yusef Lateef, care i-a fost profesor la Hampshire College (facultatea de arte din Amherst, Massachusetts pe care Driver a frecventat-o vreme de patru ani). Lateef promova conceptul de „muzică autofiziopsihică”, practic o muzică eliberată de convenţiile compoziţiei clasice, trăgându-şi sevele mai degrabă din trăirile interioare şi experienţele fiecărui compozitor în parte. Tinerilor studenţi, deja pasionaţi de subiecte ezoterice precum proiecţia astrală sau dimensiunile paralele, nu le-a mai luat mult până să vină cu un concept compoziţional cu totul nou pentru formaţia lor proaspăt alcătuită.
poză de tinereţe, circa 2000; Toby e tipul cu tricou Metallica
Indie
Articolul a fost scris de Filip Standavid şi trimis spre publicare Ginger Group.
Spoon, Transference, Merge Records, 2010
13 ani. Atât a durat până când Spoon să iasă din cvasianonimat. Când să se bucure şi ei niţel, ce să vezi? Genul lor de muzică e mort, gata, pa! Indie, cică, e o frază de dânşii inventată – când semnezi contracte cu majors şi nu mai înregistrezi albume la mama acasă se cheamă că ţi-ai vândut sufletul. Am moştenit „dezbaterea” asta de la primul val punk şi, nu ştiu prin ce mecanism, s-a lipit. Că disputa e mai degrabă una semantică n-are a face: cine să-şi mai bată capul să asculte muzica? Din fericire pentru Spoon, au trecut prin prea multe ca să-i ia în serios pe domnii aceia cătrăniţi, „indier than thou”, care îşi imaginează că pun indicatoare pe autostrăzile pop la o băută.
Schimbări la Green Channel
De la 1 februarie 2010 adresabilitatea muzicală a postului Green Channel se lărgeşte devenind mai mult radio decât televiziune, fără sa excludem elementul video. Emisiunile targetate pe anumite genuri muzicale, hip-hop, rock sau electro, au fost suspendate urmând ca eforturile echipei să se orienteze spre crearea unei biblioteci muzicale.