De multe ori uit că trăim într-un parc de distracţii. Uit des că dacă-i dăm minţii răgaz  de la diurne de stres prefabricat, ea începe să se joace ca o pisică foarte curioasă.
Din fericire, există oameni ca Richard Feynman. Iar dacă ştim să ciulim urechile sau să holbăm niţel ochii, oameni ca el ne pot ascuţi tot felul de simţuri nărăvaşe. Ce-a fost el ? Simplu. Un om de stiinţă. Că nu a fost un oarecare om de stiinţă e irelevant. Da, e laureat al premiului Nobel, şi a contribuit la dezvoltarea bombei atomice; a definit cuantum electrodinamica sau nanotehnologia, printre altele, dar asta se poate citi în orice biografie. Relevant, pentru acest articol este cum a făcut-o: în joacă.

Fascinaţia ludică a fost ingredientul x al minţii sale agere. Aşa a învăţat cum să înveţe şi tot asta l-a facut un profesor legendar – asta şi felul în care vorbeşte, probabil printre zâmbete; imaginaţi-vă lecţii de fizică care ies pe-o gură de-o haioşenie drăgăstoasă rară.
Cursurile, discursurile, cărţile şi interviurile lui Feynman sunt ca cele mai zemoase muşcături de mere proaspete pentru minţi devitaminizate. Pe unde mai pui că sunt şi crunt de gustoase şi-ţi gâdilă câte un neuron ici, colo cât tu chicoteşti pe nesăturate la ghiduşiile din poveştile lui.
În jurul personalităţii centrale de fizician a lui Feynman,  levitează frânturi de alte egouri: biologist, lingvist dar şi, (wait for it…) poznaş, percuţionist, pictor, jongleur, spărgator de seife şi cine ştie câte fracţiuni de alte interese trăznite, toate încâlcite în jurul unei  imaginaţii efervescente în care colcăie atomi multicolori.

Ca să mă credeţi că nu exacerbez cu nimic realitatea acestui om vă invit până aici aproape, doar pe podelele prea familiare ale Youtube-ului, să vizionaţi unul dintre cele mai cunoscute interviuri ale profesorului: Fun to Imagine. Atât. Eu nu am nimic mai mult de acoperit sau descoperit pe tema imaginaţiei şi a jocului, odată ce v-am pus la dispoziţie căldura unei sclipiri de geniu la răsfăţul unui click.
Ultimul lucru pe care aş vrea să-l opintesc aici este că de multe ori aşa-zişii umanişti, noi ăştia, în ştiinte sociale pasionaţi de artă şi cultură, sclavi înnobilaţi ai imaginaţiei şi creativităţii psihicului uman, uităm. Uităm şi în supărător de multe cazuri ignorăm faptul că imaginaţia naturii e cu mult superioară, e aroganţa iluziei autosuficienţei umane. Dar asta e mai mult o frustrare personală provocată de celebrele replici finale ale ultimelor două clipuri din setul Fun to imagine; urmăriţi-le şi veţi întelege mai bine ce încerc să transmit.

Aceeaşi frustare e dublată de o altă secvenţă dintr-un interviu al său on social sciences  în care punctează înfricoşător de succint şi coerent, 1 minut 52 secunde, scepticismul său relativ la ceea ce percepe ca pseudo-ştiinţe şi felul în care ele progresează; un alt lucru, pe care îl uităm prea des.

The pleasure of finding things out este numele interviului BBC care cuprinde secvenţa amintită mai sus, se poate scurge prin clickuri similare de la aceeaşi sursă, dar este şi titlul celei mai recomandabile cărţi ale sale.

Bun, acum că am tickuit, scuzaţi-mi româna, cea mai recomandabilă carte, pot să vă îndrum şi spre una dintre cele mai accesibile momentan. Ea se numeşte Şase lecţii uşoare. Spre norocul începătorilor, Humanitas s-a gândit puţin la nervii celor care, totuşi, mai au o licărire din curiozitatea copilărească a unor neuroni năzdrăvani. Ai voştri mai ştiu să se joace, sau au cam uitat ?

.