I am losing my religion
Cred în oameni mai mult decât în orice. Nu este o valoare sau o stare cunoscută din fragedă pruncie. Am trecut prin tot felul de etape și momente până să reușesc să mi-o definesc și să mi-o însușesc cât de cât. Evident că mai dau greș, că mă pierd…dar întotdeauna am tendința de a reveni. Trăirile mele zilnice sunt legate de mediul înconjurător, și aici nu mă refer numai la cel imediat. De la oamenii de pe stradă la articolele din ziar și la fețele din fotografii…aș vrea să îi cunosc pe toți și să stau la povești cu fiecare. De la discuțiile pornite din spatele unei partide de table trecînd prin confesiunile făcute pe colțul unei mese și ajungînd până la argumentarea emoțională a principiilor morale, îmi place să descopăr oamenii.
dar…ce să fac când dorința și credința sunt perpetuum asediate de rațiune? Cum pot să ignor întrebări de genul dava, dava? pe treptele Teatrului Național? iar în același timp un senator îmi vorbește despre creștere economică? unde frățiorul meu? poate așa se vede din spatele unei limuzine plătite de industria seringilor. Oamenii se întorc împotriva oamenilor pentru o mână de arginți, prietenii se transformă în farisei, copiii se dezrădăcinează uitînd noțiuni elementare de respect și datorie…E un bombardament continuu. Mă uit la reduta imaginarului meu despre oameni și văd cum se zdruncină din temelii. Soldații cad unul câte unul, iar cei noi…da…cei noi sunt furați de luciul și nichlelul strălucitor al noilor arme.
