Mihai Iordache – Aşa m-am hotărât să cânt jazz
Oameni de bine este o categorie aparte pe Ginger Group. Este, cel mai probabil, singura categorie care se axează, în exclusivitate, pe oameni. Am ales să avem o astfel de categorie deoarece am vrut să avem spaţiu suficient să share-uim cu voi diverse discuţii pe care le purtăm cu oameni care nouă ne plac foarte mult şi pe care îi apreciem.
Categoria cu pricina va cuprinde prezentări sub forma de interviu. Vor fi transcrise pe hârtie discuţii libere avute la o bere, ceai sau la cine ştie ce altă licoare. Discuţiile vor fi mult mai lungi decât un post obişnuit pe blog, dar nu avem pe nimeni care să ne spună “ai grijă cât scrii, utilizatorul se plictiseşte dupa n caractere, taie partea asta şi fă-l de 3 pagini în loc de cinci”.
Scriem cât vrem, despre cine vrem şi ne citeşte cine vrea, când vrea. Aşa cum amintea şi Vlaicu Golcea într-o discuţie anterioară, unora le place jazzul…aşa că vă las în compania lui Mihai Iordache.
foto credit Wanda Hutira
Codin Orăşeanu: Care a fost prima experienţă cu jazz-ul?
Mihai Iordache: Prima experienţă a fost faptul ca tatăl meu asculta jazz, dar asculta nişte chestii care mie mi se păreau destul de fumate. În primul rând pentru că erau ale lui. Deci era clar că dacă asta asculta taică-meu, eu trebuia să ascult AC/DC. Dar, bun, toată copilăria am avut jazz la mine în casă, ştiam ce-i ăla, însă nu mă interesa foarte tare. După care, printr-a unşpea, aveam o prietenă de-a noua care era punk-istă. Mătuşa mea avea o prietenă în Franţa care-i trimitea Paris Match, Jours de France şi nu mai ştiu ce reviste de prin anii ’80. Am găsit în Paris Match un articol despre punk-işti, era tema numărului, aveau creste galbene şi roz; prietena mea era foarte nervoasă că nu putea să-şi facă ţepi, avea părul creţ…. În fine…citind noi articolul ăla şi interesându-ne de mişcarea punk, am văzut că ăştia erau fani de reggae. Şi aşa am început să ascultăm şi reggae, pe lângă punk; Bob Marley mai ales, de pe casete trase de la unul la altul, rareori de la cel care avea discul original.
Indie
Articolul a fost scris de Filip Standavid şi trimis spre publicare Ginger Group.
Spoon, Transference, Merge Records, 2010
13 ani. Atât a durat până când Spoon să iasă din cvasianonimat. Când să se bucure şi ei niţel, ce să vezi? Genul lor de muzică e mort, gata, pa! Indie, cică, e o frază de dânşii inventată – când semnezi contracte cu majors şi nu mai înregistrezi albume la mama acasă se cheamă că ţi-ai vândut sufletul. Am moştenit „dezbaterea” asta de la primul val punk şi, nu ştiu prin ce mecanism, s-a lipit. Că disputa e mai degrabă una semantică n-are a face: cine să-şi mai bată capul să asculte muzica? Din fericire pentru Spoon, au trecut prin prea multe ca să-i ia în serios pe domnii aceia cătrăniţi, „indier than thou”, care îşi imaginează că pun indicatoare pe autostrăzile pop la o băută.
Pepi, Luci, Bom: grunge în Spania post-franchistă
Profesorul meu andaluz de la Paris a strâmbat din nas când i-am spus că-mi plac filmele lui Almodóvar. Asta se întâmpla acum vreo 4 ani, abia văzusem La mala educacción şi aveam o slăbiciune proaspătă pentru Fele Martínez. Altfel, mă bântuiau încă violul din Hable con ella şi Javier Bardem în Carne trémula.
Everything you always wanted to know about Punk, but you were afraid to ask
Îţi trebuie big balls ca să scrii o carte despre Punk într-una dintre cele mai non-Punk* ţări din lume, dar Ioan Big a dovedit că le are…