Teatrul, dincolo de cortină
„Trebuie să o vezi pe Elena Popa în Plastilina. Nu ai cum să n-o iubeşti”, mi s-a spus într-o toamnă. Cert este că am crezut, dacă primăvara imediat următoare am luat trenul spre Ploieşti ca să văd acest spectacol. Elena Popa era Bunica – un personaj firav, cocârjat, răguşit, plin de umor şi cumva ca o umbră în ghetoul acela înfiripat pe scenă. Afrim îi crease Elenei un rol care în piesa scrisă de Vasili Sigarev era aproape inexistent, iar jocul actoricesc de excepţie i-a adus în 2006 Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar.
Elena Popa [foto by Radu Afrim]
Am revăzut-o apoi în Lucia patinează ţipând, iubind, plângând şi dorind. Iar în primăvară am fost la Bruxelles să o văd într-un spectacol care a primit premiul Coup de Coeur de la Presse la Avignon în 2008. Turneul spectacolului Mansarde à Paris – view sur la mort. Les détours de Cioran s-a încheiat, iar Elena ne povesteşte cum a fost. (Şi era foarte adevărat ce mi se spusese în toamna aceea.)
Scrisoare închisă către un personaj imaginar
Dragă Adam Geist,
M-am hotărât să îţi scriu această scrisoare abia după ce te-am văzut pentru prima şi ultima oară. Şi povestea asta cu ultima oară nu e din cauza ta, ci din a mea. Mi-a făcut destul de mult rău întâlnirea cu tine. Nu te învinovăţesc de nimic, eu am insistat să iau trenul spre oraşul ăsta acalmiu şi fără de viaţă, dar şarmant tocmai prin putreziciunea care îl cuprinde cu fiecare casă căzută. Ştiam de tine, îmi povestiseră alţii, nu amănunte, nu îţi imagina că mi-au dat detalii despre viaţa ta, iar eu n-am fost nicidecum băgăcioasă sau insistentă. Mi-au spus numai că ar trebui să te văd. Şi am fost.
Emilian Oprea (jos) [foto by Radu Afrim]
Mica mea manie teatrală
Prin 2007 am văzut primul spectacol semnat Afrim. Kinky ZoOne la Green Hours. La nici două zile după am văzut şi Krumm, spectacol montat la Timişoara, venit în vizită la Bucureşti. Şi brusc ideea pe care o aveam despre teatru a dispărut ca şi cum nu a fost niciodată înşurubată cu încăpăţânare în mintea-mi. Da, dintr-odată şi pentru totdeauna teatrul n-avea să mai fie static şi plictisitor, nedătător de emoţii şi de gânduri ulterioare asupra subiectului. Atunci, prima oară, am stat nemişcată la dansul fetei din Krumm – era primul spectacol pe care îl vedeam şi în care personajele aveau viaţă dinainte ca noi, spectatorii, să fim voyeuri pentru câteva ore. Şi n-avea să fie singura oară când mă propteam în scaun şi uitam să respir şi să mă mişc.