POR-TO-CA-LE
foto credit – Sandra Juto
La început nu mi-au plăcut. Erau acre, mult prea acre pentru mine. În plus, mi se păreau imposibil de curăţat: coaja era prea groasă, mâinile îmi rămâneau lipicioase după, clar era prea mare bătaia de cap pentru nişte amărâte de fructe.
Asta până într-o zi de iarnă, acum vreo patru ani, când mama a intrat în cameră cu o portocală gata desfăcută şi mi-a spus să o gust.
- Ioana, nu ştii ce dulce e portocala asta! Gustă!
- Nu gust nimic! Ştii că nu-mi plac.
- Dar nu ştii cum e asta! Hai, te rog eu, gustă!
Şi am gustat. Şi era cât se poate de dulce. Şi m-am îndrăgostit de portocale, atunci, pe loc.
Ţin minte că au urmat vreo 2-3 luni în care am mâncat zeci şi zeci de kilograme de portocale. Învăţam pentru Bac şi mâncam portocale şi eugenii. Ai mei erau disperaţi, cică o masă pe zi nu îmi ajungea, că trebuia să mănânc mai mult, că aşa nu se mai poate. Dar eu nu şi nu, mie îmi ajungeau portocalele şi eugeniile. Iar această tradiţie iernatică o am şi în ziua de azi.
