Re-naming Death
Pe 20 martie 2003 începea invazia din Irak. Motivele declarate ale invaziei le cunoaştem cu toţii; preupusele motive…cele mai multe, le presupunem. După aproape şapte ani de conflict în Irak şi după aproape zece ani în Afganistan, societatea americană se află undeva între apatie şi antipatie. Cu soldaţi care se întorc din ce în ce mai des acasă în saci de plastic şi aliaţi care îşi retrag din ce în ce mai des trupele, unchiul Sam simte că pierde încrederea propriilor cetăţeni. O mare dilemă se ridică: dacă trupele mai rămân, oamenii îşi pierd încrederea în guvern, dacă se retrag riscă o răsturnare a situaţiei, şi poate chiar o înfrângere. Se cerea o soluţie rapidă. Strategia a fost simplă – găsirea unei soluţii prin care trupele americane să rămână în teritoriile menţionate, fără, însă, a fi fizic acolo. Ciudat, ştiu. Dar, culmea, au reuşit.
În 2007 se puneau bazele proiectului Unmanned Systems Roadmap: 2007-2032. Cu un buget iniţial de 4 bilioane de dolari, dar estimat la un prag maxim de 24 de bilioane, United States Department of Defense începea un program de robotizare a armatei – sol, aer şi mare. Odată cu lansarea acestui comunicat o mare parte din societatea civilă, incluzând cercetători, studenţi, activişti, jurnalişti, au reacţionat blamând guvernul pentru introducerea unor maşini de ucis. Evident, proiectul a continuat.
The Gladiator Tactical Unmanned Ground
