“If your pictures aren’t good enough, you’re not close enough”. Aşa începe War Photographer, un documentar din 2001 care durează o oră şi jumătate, şi încearcă să descrie în cuvinte şi imagini o parte din viaţa fotografului de război James Nachtwey.

Regizorul suedez Christian Frei – acelaşi care regiza şi The Giant Buddhas patru ani mai târziu – l-a urmărit pe Nachtwey timp de doi ani în războaiele sale din Indonezia, Kosovo, Palestina, folosind pentru captarea imaginilor inclusiv o serie de microcamere de filmat ataşate pe camera de fotografiat a lui Nachtwey. Este o modalitate foarte bună prin care spectatorul poate vedea exact ce se află dincolo de obiectiv, decizia de a face o fotografie într-un anumit moment, până şi setările folosite pe aparat.

Înainte să văd filmul, aveam nişte convingeri foarte greu de zdruncinat despre fotografia jurnalistică. Mai exact, nu mi se părea că acest gen de fotografie poate fi apreciată vreodată şi pentru altceva decât pentru meritele ei imediate, strict jurnalistice: respectiv să informeze, să transmită mai departe realităţi pentru oamenii care nu au contact direct cu ele.

Fotografii de presă care îşi expun lucările prin galerii sau câştigă premii de pe urma vreunui cadru care înfăţişează o bătrână care plânge după fiul mort pe front, cu macro pe riduri, mi-au părut întotdeauna orice altceva în afară de artişti.

James Nachtwey este un fotograf de război care nu mi-a schimbat complet convingerile, dar care m-a ajutat să înţeleg mai bine că şi acest gen de fotografie are rostul ei, şi că, da, există artă şi acolo.

În film, Natchwey arată că, pe lângă talentul şi intuiţia de a şti când să apese pe declanşator, el mai are şi talentul de a se face acceptat de oamenii care îi devin subiecte: femeile care plâng după un copil rănit sau mort, grupul de rebeli care aruncă cocktail-uri Molotov către armată, toţi se lasă fotografiaţi, se poartă natural, ca şi când fotograful nici nu ar fi acolo. Natchwey spune că ei înţeleg, la un anumit nivel, că îi ajută ca povestea lor să fie dusă mai departe, ca nedreptăţile care li se întâmplă să ajungă să fie cunoscute. Le dă o voce în lumea exterioară, pe care altfel nu ar avea-o.

Aşa cum explică el însuşi în film, fotografiile lui nu sunt simple redări ale realităţilor de război, ele includ propriile lui sentimente despre ceea ce vede, povestea felului în care s-a descoperit pe el însuşi prin fotografiile sale.

Natchwey are conştiinţa faptului că lucrurile pe care le fotografiază vor fi înţelese aşa cum le arată el lumii, şi îşi asumă această responsabilitate, îi înţelege dimensiunile.

Departe de a fi supra-omul fără sentimente, rece, calculat, aşa cum am fi tentaţi să vedem un fotograf care, pus în faţa unui om aflat pe moarte, are în continuare ca prioritate captarea acestuia pe film, Natchwey reuşeşte să rămână aproape de lucrurile pe care le fotografiază, nu se ascunde de ele şi nu pretinde că ceea ce vede este normal. Îşi asumă durerea din fotografii, iar fotografiile sale transmit mai departe respectul pe care creatorul lor îl simte pentru această durere:

The worst thing is to feel that as a photographer I am benefiting from someone else’s tragedy. This idea haunts me. It’s something I have to reckon with every day because I know that if I ever allowed genuine compassion to be overtaken by personal ambition, I will have sold my soul. The only way I can justify my role is to have respect for the other person’s predicament. The extent to which I do that is the extent to which I become accepted by the other; and to that extent, I can accept myself.

Mai jos, filmul integral: