La cotitură
Massive Attack, Heligoland, Virgin, 2010
Massive Attack seamănă cu Liverpool FC: joacă ireal de frumos, dar în ultima vreme nu prea mai câştigă competiţiile mari. În ciuda transferurilor promiţătoare pe hârtie. M-am perpelit mai bine de-o săptămână, am amânat cu nesimţire textul (Roxana, mulţam pentru răbdare!), am ascultat Heligoland acasă, la metrou, în crâşme, la librărie, pe CD, în căşti. Nu puşcă, vorba ardeleanului.
Necazul lor e că s-au cocoţat atât de sus încât frisoanele fanilor flămânzi şi mania autocriticii (sunt notorii pauzele prudente dintre albume) ameninţă să vireze în sminteală. 100th Window, din 2003, a fost primul şi cel mai îngrijorător semn. Flasc, chinuit, neconvingător. Danny the Dog nu se pune – e coloana sonoră a unui film aşa şi-aşa. Ambele, cu mult sub posibilităţile unei trupe care adună tot-tot-tot ce găseşte prin preajmă şi care, totuşi, reuşeşte (reuşea?) să aibă o individualitate imposibil de replicat.
Ni moins ni plus qu’une dame de lotus
Articolul a fost scris de Mihai Monica și trimis spre publicare Ginger Group.
Deşert, flori şi pinguini imperiali
Orice artist, pe lângă poveştile pe care le deapănă, este el însuşi o poveste de multe ori fascinantă. Despre povestea Emilie Simon vreau să vă istorisesc una alta şi voi porni firesc, carevasăzică cu începutul, şi anume cu anul 2003. Acesta este momentul în care la jolie chanteuse debutează cu un album care îi poartă numele, adulat atât de critica de specialitate cât şi de audienţe, aceasta găsindu-se deodata în poziţia de a-şi asuma încă de pe atunci rolul de tânără ambasadoare a muzicii electronice, cunoscând totodată şi succesul comercial. Două melodii au fost alese pentru a fi promovate: Désert şi Fleurs, Emilie începând să experimenteze şi să se joace minunant cu sunetele dar şi cu emoţiile deşteptate în rândurile ascultătorilor francezi.
