Victime colaterale
Vai, de când n-am mai păţit asta.
Îi ştiţi probabil cu toţii. Umblă în grupuri de vreo doi, trei, îţi sună la uşă, îţi zâmbesc şi pornesc aşa o conversaţie aparent casual pe care în scurt timp o îndreaptă în direcţia în care doresc ei. N-or să-ţi spună niciodată cine sunt şi care e exact scopul lor, iar acum că stau să mă gândesc, eu deşi ştiu cine sunt ei… care e scopul lor, la urma urmei?
Azi dimineaţă mi-au sunat la uşă o tanti cu un puşti.
Creştina-m-aş şi n-am cui!
Am fost plecată o vreme din ţară şi m-am bucurat. M-am întors şi lucrurile s-au reaşezat în realitatea nu numai televizată, dar şi în cea de zi cu zi, anormală pentru un om ieşit de aici şi dus pe alte meleaguri.
Cînd am plecat începuse deja să mi se facă silă de mămăliga dată în clocot, dar nefiartă bine din politica bucureşteană. Cînd m-am întors, am găsit-o prinsă de ceaun, neagră şi urît mirositoare.
Credeam că una dintre libertăţile individuale e să îţi alegi sau nu religia, credinţa neputînd fi dictată la orele facultative din sistemul nostru educaţional. Credeam, la fel, că a fi o minoritate în România nu înseamnă a nu te bucura de drepturile individuale pe care le are orice cetăţean.