O şaorma cu de toate
Iniţial aveam de gând să-i zic “salată”, dar totuşi şaorma e mai potrivită contextului balcanic în care trăim Noi. E mai din topor, mai puţin rafinată (o “salată” are, totuşi, o anumită alură), mai junk-food şi totuşi infinit mai sinceră decât un Big Mac. E o îngrămădeală al cărei sens poate fi ireparabil deturnat de lipsa unuia dintre ingrediente sau de o proporţie deficitară între acestea. Căci, spre deosebire de hamburgerii făcuţi pe linia de producţie, care sunt mai degrabă un tot unitar, o şaorma este mai mult suma părţilor sale, o însăilare mereu inexactă, irepetabilă.
Undeva pe această linie sunt şi sentimentele pe care mi le-a lăsat spectacolul “Noi” al companiei Passe Partout sub oblăduirea lui Dan Puric.
byron singing in the rain
Pe 21 mai a avut loc deschiderea terasei Fabrica. Un eveniment interesant, prima dată când se deschide un asemenea tip de locaţie la clubul respectiv. Cu acest prilej de sărbătoare, pe o scenă amplasată afară, a avut loc de la ora 20:00 şi un concert byron.
Din Suedia vine…
.
Pe Erika Janunger am cunoscut-o acum doi ani. Virtual bineînţeles. Am fost plăcut surprinsă, am putea zice chiar impresionată de ceea ce face. Mai întâi am luat o porţie din ” Weightless”. Porţie revelatorie de artă marca Sweden. Cheia de boltă a întregii sale activităţii, vorba cronicarului.
sexy dancer
Pe Jessica Biel o plăceam tare mult cînd juca în 7th Heaven; îi ghiceam feminitatea dincolo de comportamentul băieţos, de ţoalele lălăi de baschetbalistă înfocată şi asta mi se părea sexy. Şi pentru că din cînd în cînd îşi arăta picioarele lungi şi zvelte, aşa cum visam să le am şi eu. N-a fost să fie.
După ce a început să tot apară prin reviste, drept super-femeie, cu feminitatea la vedere adică (rujată, fardată, pozînd cu buzele întredeschise etc) mi-a mai scăzut interesul şi deja nu mă mai uitam nici la prestaţia actoricească; mi s-a părut o figură neinteresantă în The Illusionist sau total aiurea în Next (deşi tot filmul ăsta e cam aiurea, dar asta e vina regizorului, nu a actorilor).
Corpul Eleonorei. A true artist…
Încep să cred că arta contemporană este un teritoriu al relativităţii. Poţi să fii acolo, în locul creaţiei, în galeria de artă sau în spaţiul performativ şi să te plasezi critic, sau poţi să fii indiferent şi să abstractizezi opera artistică. Poţi să te transformi pe tine însuţi, poţi să aderi, sau poţi să nu aderi la noua ordine lumească pe care ţi-o propune artistul.
