Spoon, Transference, Merge Records, 2010

13 ani. Atât a durat până când Spoon să iasă din cvasianonimat. Când să se bucure şi ei niţel, ce să vezi? Genul lor de muzică e mort, gata, pa! Indie, cică, e o frază de dânşii inventată – când semnezi contracte cu majors şi nu mai înregistrezi albume la mama acasă se cheamă că ţi-ai vândut sufletul. Am moştenit „dezbaterea” asta de la primul val punk şi, nu ştiu prin ce mecanism, s-a lipit. Că disputa e mai degrabă una semantică n-are a face: cine să-şi mai bată capul să asculte muzica? Din fericire pentru Spoon, au trecut prin prea multe ca să-i ia în serios pe domnii aceia cătrăniţi, „indier than thou”, care îşi imaginează că pun indicatoare pe autostrăzile pop la o băută.

Despre grunge ştiu destule: au început la puţină vreme după explozia Nirvana (cătrăniţii amintiţi mai sus aşteaptă încă ceva similar – o să moară aşteptând, zilele în care un cântec putea întoarce valul sunt duse). În penumbră, au asistat perseverenţi la canibalizarea genului, şi-au înfundat urechile la zdrăngăneala acneică botezată nu-metal sau la punkul corporatist (oximoronul e voit) gen Offspring. Britpop-ul a venit şi s-a dus, experimentele IDM devin tot mai opace, optzecismele trendy sunt şi ele, haideţi odată, mai repede!, pe ducă. Oamenii îşi trăiesc momentul la vârste mai coapte, după ce au acumulat liniştit, şi nu mai au nimic de demonstrat.

Lucru care se simte cu asupra de măsură în „Transference”. Duse sunt cochetăriile soul şi broderiile asiatice de pe precedentul „Ga Ga Ga Ga Ga”(2007), ăsta e un album rock produs cu grija acordată îndeosebi conservelor pop pe care bunicuţa Grammy  încearcă tot mai disperat să ni le vâre pe gât. Nici un sunet anapoda, nici o pedală pe care chitaristul să-şi fi uitat talpa dreaptă, nici un cinel apucat degeaba de streche. Porneşte însă uşurel: o respiraţie acustică („Before destruction”), după care două minute şi-un pic de agitaţie controlată – „Is love forever?”.  „Written in reverse” sună niţeluş teatral şi sper să nu supăr pe nimeni dacă spun că pianul îmi aduce aminte de Fiona Apple – nu face galerie, patricipă la joc. Nervozitatea ansamblului e dublată de asprimea vocii: Britt Daniel se răsteşte, chiţăie, ameninţă. Etosul rootsy e sesizabil şi în „Mystery Zone”, care alunecă felin, precum rollerii prin parcuri. Chitara s-a îmblânzit considerabil, şi mai degrabă face opturi în preajma basului decât să încerce, ca în „Written in reverse” să-i dea brânci în stratul de lalele. Spoon joacă un renghi, totuşi, şi aici: taman când îţi intrase ritmul mai bine în oase, buf!, se opreşte în mijlocul vorbei: „oh the myst…”. Te dregi cu o clapă somnoroasă, cu percuţia aşijderea şi cu micile distorsiuni ale vocii din „Who makes your money”, dar relaxarea e aparentă: ”When all is quiet and on your own/And all your love, there it goes/It’s come to hate with everything you call”. Nu tocmai material de Buddha Bar, aş zice. „Trouble comes running”, dacă n-ai şti de unde vine trupa, ar părea furată de la Strokes (sau de la Who, depinde de deceniul în care ai crescut), aşa flegmatică şi ţopăitoare cum se prezintă, iar „Got Nuffin” cam tot pe-acolo mi se pare. „I saw the light”, în fine, hârâie competent cale de două minute şi jumătate, după care virează magistral spre prog rock.

Nu sunt hituri evidente pe albumul ăsta, cum nici un album conceptual nu pare să fie. Pică foarte bine la drum, dar e suficient de elaborat ca să solicite urechi mai atente. Un „grower”, cum se zice: pe măsură ce-l asculţi, devine mai profund, mai dens, mai interesant. E indie sau nu? Mă doare-n fund. Dar dacă vă veţi trezi bâţâind prin metrou şi ţipând involuntar în urechea vecinului, să nu spuneţi că nu v-am spus.