ZI-NE : o poveste bazată pe fapte ireale
Articolul a fost scris de Miruna Vasilescu și trimis spre publicare Ginger Group.
Zi-Ne s-a format în urma mai multor încercări de-a schimba lumea.
La început eram într-un club şi n-auzeam mai nimic din cauza muzicii, dar Matei (care pe-atunci credea că mă cheamă Monica) sugera să facem un ziar al şcolii, underground, puternic, deştept şi amuzant. Gesticula mult şi mă entuziasma treptat. M-am gândit că trecuseră ceva ani de şcoală pe lângă mine şi că nici măcar n-aveam destui prieteni acolo. Şi că sufeream de blazare. În fine. Noaptea a trecut. Au trecut şi nişte luni şi-ntre timp am discutat problema cu Beti. Beti a avut şi ea o revelaţie. Mi-a zis ceva de un Tudor. Cu Tudor am făcut nişte petreceri în şcoală. De-acolo ne-am mai lipit de câţiva inşi şi a mai trecut vreo lună până să ne vedem cu scop ZI-NE. Titlul a venit de la fanzine sau zine (def.: an amateur-produced magazine written for a subculture of enthusiasts devoted to a particular interest.), combinat cu ideea că revista va fi compusa mai mult de jumate din contribuţii externe, obţinute în urma unui call-for-submissions lunar – lunar ca şi ZI-NE.
Frumoasa revoluţie a lui Andre Jordan
Nu se ştiu prea multe despre Andre Jordan. Descrierea sa de pe pagina editurii HarperCollins e scurtă şi la obiect: „Andre Jordan este un artist, un visător şi un scriitor.” Iar apoi urmează câteva detalii despre blogul lui şi despre colaborările pe care le are în calitate de ilustrator. Dar pentru că sunt o cititoare fidelă a blogului său, vă mai spun că are în jur de 40 şi ceva de ani, e originar din Marea Britanie, dar nu de mult s-a mutat în America, a trecut printr-o perioadă cruntă de depresie dar acum şi-a revenit, s-a căsătorit şi a cumpărat o casă împreună cu soţia sa, iar de curând au adoptat un câine, pe Pickle.
Andre Jordan e genul de artist de a cărui muncă te îndrăgosteşti de la prima vedere. Când i-am descoperit blogul l-am răsfoit pagină cu pagină, nu mi-a scăpat nici un desen, nici o poveste. Iar de atunci aştept zi de zi, cu nerăbdare, ca să văd ce chestii noi mai face. Şi până acum nu am fost niciodată dezamăgită.
Bon appétit
Primul lucru pe care am vrut să-l fac după ce am văzut filmul a fost să caut și să cumpăr cartea scrisă de Julia Child, care a adus savoarea&complexitatea bucătăriei franțuzești în bucătăria americană. Un pre-prim impuls ar fi să-ți promiți că o să te apuci de gătit sau să te duci imediat să gătești ceva pentru satisfacerea papilelor, dar e greșit. Dacă ești ca mine și gătești de cele mai multe ori orez și prăjești câțiva ficăței și zici că e un prânz bun, o să-ți dai seama că îți lipsesc importante cunoștințe gastronomice. De exemplu, știai că dacă nu usuci carnea de vită pentru boeuf bourguignon, nu o să capete o perfectă culoare maronie? Dar știi ce e aia boeuf bourguignon? Bun. Iată deci un film care te îndeamnă să înveți mai mult.
De ce nu mai sunt copii în Neverland
Chiar și la 28 de ani mai am flash-uri cu momente în care mama mă ținea pe genunchi și îmi citea povești și basme. De la Scufița Roșie la Peter Pan și de la Harap Alb la Epopeea lui Ghilgameș. Cu lumina stinsă în cameră, și doar o rază de lumină venind de pe hol, mama mă adormea. În timp ce Peter Pan intra în cameră pe furiș, lovindu-se de pat și împiedicându-se de diversele jucării eu pășeam, încet și fascinat, către lumea basmelor.
My dear old love
Dear Old Love e un blog al mesajelor netrimise, de genul “băi, mie de fapt nu mi-a plăcut niciodată de maică-ta” sau “încă mai dorm cu ursuleţul pe care mi l-ai dat de Crăciun”. Mesaje de dragoste (sau nu) pe care mereu ai vrut să le trimiţi foştilor/fostelor şi care au rămas pe veci în drafts.
Mother told me, “Don’t buy the first coat you try on.” So I broke up with you. But in retrospect, I think she was talking about coats. Sorry.