Tweet after reading
Articolul a fost scris de Roxana Dobrin şi trimis spre publicare Ginger Group.
Fascinant din punct de vedere geopolitic şi “minimalist” din punctul de vedere al drepturilor omului, Iranul e o ţară despre care cam toată lumea are o părere. Petrol, arme nucleare, pedeapsa cu moartea la discreţie, un popor care moare de foame. Ingrediente ultrasuficiente ale unei dictaturi reuşite. Din când în când, liderul suprem mai lasă oamenii să iasă în stradă şi să îşi facă de cap… că oricum, chiar dacă ei nu îl votează, alegerile tot le câştigă. Evident, cu vecini că Irakul, Afghanistanul, Pakistanul şi ţări din fosta U.R.S.S, am putea spune: cine se aseamănă se adună.
What a headache
Pe principiul mahmurelii după o beţie îngrozitoare, ne-am trezit şi noi după alegeri. Am plecat sau nu acasă cu el azi noapte? Eu îmi aduc aminte că da, dar parcă nu e tot el. Pusesem ochii pe unul înalt şi şi m-am trezit cu un chel mirosind a băutură.
Păi da, circul nu s-a terminat, votul oricum nu s-a pus, vorba unui amic care zicea că el nu ştie dacă s-a dus la vot. Ce să-i faci şi cui îi pasă, că noi numărăm iar, unii nule, alţii găurile din buzunare. Dar vin sărbătorile şi deja de săptămîna care vine o să ne cam doară în cot, că „unde faci Revelionul?” e mai importantă decît „unde faci învestitura?”.
Dar ce ne facem dacă ambii viitori incerţi preşedinţi îşi împart cuvîntările pe televiziunile preferate? Ne luăm la ciomăgeală la masa dintre ani între noi, că unu’ vea pe Realitatea, celălalt pe B1? Sau ne pupăm cu jurăminte, ghiftuiţi de sarmale şi zgîindu-ne pe balcon la artificii portocalii?
Şi mai bine, le trimitem o urare sinceră din vîrf de buze şi ne îmbătăm la loc. Că, cine ştie, poate că vine ea şi vremea aia cînd mahmurelile să nu aducă doar dureri de cap.
Din campanii adunate
M-au lăsat puterile şi mi-am promis cu cîteva zile în urmă că nu mai vreau să ştiu ce se întîmplă cu alegerile. Cu politica, cu politicienii în general. Am rezistat juma’ de zi, şi asta pentru că nu aveam un radio sau un televizor în preajmă.
Nu ştiu dacă e dependenţă, curiozitate, sau sentimentul de implicare. Probabil că toate, în cantităţi mici. Şi satisfacerea nevoii de băgat în seamă cu orice preţ, care nu e tocmai cuşer, dar altminteri nu-mi pot exprima opiniile, right?
În orice caz, ce se întîmplă de săptămîna trecută încoace nu face decît să-mi sporească sila. Ambele tabere aruncă cu moloz cu miros de rahat, filmuleţe şi aduceri aminte, declaraţii (aceleaşi de fiecare dată) şi ameninţări. Rar de tot dau de cineva care mai are simţul măsurii şi al cuvîntului (Mircea Diaconu, de exp., dar el n-a apucat să se contamineze). În rest, partizanate înflăcărate, texte provenite din nişte creiere spălate la partid, fanatisme nejustificate.
I found no government
Primul tur al alegerilor a trecut. Vine următorul şi patimile dau năvală iar. Ceva mai temperate, pentru că părerea aproape unanimă e că iar sîntem puşi în faţa a două rele, dintre care va trebui să alegem răuleţul.
Am votat Crin Antonescu şi am sperat pînă în ultimul moment că va reuşi să treacă de primul tur. Am fost naivă, dar exuberanţa şi împătimirea celor cu care am petrecut aproape 4 ore la coadă la vot mi-a dat speranţe. Nu am mai văzut o astfel de îndîrjire demult şi măcar pentru atît sînt bucuroasă. Că un om politic a reuşit să mă facă să sper, chiar şi în jumătăţi de măsură. De ceilalţi doi rămaşi mă tem.