Victime colaterale
Vai, de când n-am mai păţit asta.
Îi ştiţi probabil cu toţii. Umblă în grupuri de vreo doi, trei, îţi sună la uşă, îţi zâmbesc şi pornesc aşa o conversaţie aparent casual pe care în scurt timp o îndreaptă în direcţia în care doresc ei. N-or să-ţi spună niciodată cine sunt şi care e exact scopul lor, iar acum că stau să mă gândesc, eu deşi ştiu cine sunt ei… care e scopul lor, la urma urmei?
Azi dimineaţă mi-au sunat la uşă o tanti cu un puşti.
Desigur, n-am realizat că sunt din Martorii lui Iehova decât atunci când am zărit o copie de “Watchtower” în mâna doamnei. Puţin cam târziu pentru a le închide oamenilor uşa în nas, mă gândeam. Deşi asta ar fi fost, probabil, cea mai potrivită şi meritată reacţie. Dar nu, nu prea sunt genul. Şi sincer, o tanti cu un puşti de cinci ani după ea nu e exact genul de persoană care să trezească în mine instinctele de fight or flight. Pur şi simplu… cu unii oameni n-ai cum să fii rău. Probabil au fost aleşi ca “misionari” tocmai datorită calităţii ăsteia, naiba ştie. La urma urmei, cine s-ar teme de o bunică cu nepotul ei?
Ideea e că atâta timp cât uşa nu puteam, totuşi, s-o închid brusc, am decis să las oamenii să zică ce-aveau de zis. Şi-aşa nu mai avusesem parte de d-ăştia de ceva timp.
Iar tanti, desigur, a început conversaţia.
“Observaţi nivelul de distrugere şi degradare la care am adus lumea în care trăim? Consideraţi că am adus stricăciuni ireparabile naturii şi mediului înconjurător?”
“Da”, normal. Orb să fii să nu vezi asta.
“Şi ce-ar trebui să facă proprietarul atunci când se întoarce la chiriaşi şi observă că aceştia au stricat casa? Cum credeţi că vom da noi socoteală pentru tot ceea ce am făcut?”
Puteam, desigur, să-i zic “duduie, mai lasă-mă cu prostiile astea cu Apocalipsul şi Dumnezeu şi Judecata de Apoi, că de-atâtea ori le-am auzit că m-am săturat de ele. Mai bine am pune osul şi-am încerca toţi, cu eforturi susţinute, să salvăm ce se mai poate salva, decât să stăm să contemplăm distrugerea iminentă şi să ne lamentăm după aia că vai, ce ne-om face când ne-o trage Doamne-Doamne la răspundere.” Ar fi fost interesant, cred. Dispută de idei la micul dejun.
Dar nu gândeam teribil de limpede, fiind proaspăt trezit din somn şi foarte ciufulit, aşa că am ales versiunea mai light.
“Am încredere în bunătatea lui Dumnezeu.”
După o scurtă pauză, tanti mi-a zis că “sunt extraordinar”. Wow, thanks 
Bănuiam eu ceva.
A deschis apoi o carte mare şi neagră şi tipărită cu litere mici de tot din care s-a oferit să-mi citească nişte pasaje “lămuritoare”. Am refuzat cât am putut eu de politicos. Adică accept conversaţie, idei, chestii, dar până aici. No preaching at my doorstep. În chip ciudat nu a protestat, ci cu un zâmbet a închis cartea şi, înainte de a pleca, m-a întrebat dacă nu vreau măcar “o revistă, pe care să o citesc când am timp şi care poate îmi va răspunde la nişte întrebări”. Nedorind să mai prelungesc inutil momentul, am acceptat. L-a rugat apoi pe ăla mic, Ovidiu parcă îl chema, să-mi dea o revistă. Şi atunci m-a lovit.
Uite cum răpesc ăştia copilăria propriilor copii. Uite cum îi trezesc dimineaţa şi-i trimit în case de străini. Uite în ce chip mârşav le decid viitorul. Căci sunt convins că micul Ovidiu va avea un viitor strălucit în cadrul comunităţii de fanatici în care a avut ghinionul să se nască. De ce nu pot lăsa copiii să fie copii? Să se bucure de joacă, să se bucure de alţi copii, să râdă? Dar nu, mai bine le bagă în cap de la vârste mici de tot otrăvuri d-astea cu Judecata de Apoi şi Dumnezeu care ne va pedepsi pentru cât de păcătoşi suntem, distrugându-le orice şansă la o dezvoltare armonioasă pe plan psihologic.
Lucru valabil pentru absolut orice religie de pe lumea asta, dar în special pentru fanaticii ăştia mici şi mulţi cu busolele lor total date peste cap. Ortodocşi, ne-ortodocşi, iehovişti, musulmani, nici unii nu-s mai buni la urma urmei.
Cu o mână tremurândă am luat revista din mâna lui Ovidiu, care bolborosise înainte ceva despre Dumnezeu şi mila lui şi lalala, mi-am luat la revedere şi-am închis uşa.
Am avut apoi un acces de “staircase wit” şi-am realizat că nici eu n-am fost, la urma urmei, cu mult mai bun. Că n-am acţionat la standardele pe care mi le impusesem. Şi mi-a părut teribil, teribil de rău.
Ar fi trebuit să-i dau puştiului o ciocolată. Probabil i-aş fi făcut ziua.
Sper doar să întâlnească în peregrinările sale viitoare lume mai spontană ca mine. Restul sunt detalii.
Stiu ca suna aiurea comparatia cu un personaj fictional, insa Carrie White a lui Stephen King era si ea ca Ovidiu si n-a avut un viitor prea stralucit…
Serios vorbind, cred ca indoctrinarea – nu numai religioasa – a copiilor este o crima care ar trebui pedepsita prin lege. Copiii sunt viitorul nostru, dar noi cream viitorul copiilor.
Ma gandeam si la religiile in care botezul se face in adolescenta, cand chipurile respectivul poate alege constient. Ce ipocrizie. De parca ar avea vreo alta alternativa reala.
Ai zis “nu numai religioasa” si m-ai facut sa ma gandesc la indoctrinarea nationalista, care e la fel de rea. Iar la noi, din pacate, e din belsug din amandoua.
Ca sa merg pe aripa amuzanta a articolului (ceea ce e de inteles, pe mine ma atrag mereu pozele), totul va fi bine indata ce the Flying Spaghetti Monster va reusi sa-si propage invataturile noodly printre cat mai multi pamanteni.