Prima înghiţitură de Fursec. Despre televiziune, maşini şi fursecuri mecanice
Cunoscut internetului românesc drept Fursecul Mecanic, Dan Tobescu este unul dintre eroii underground ai României. A ajuns la sute de oameni prin proiectul său de fursecuri gratis, oferite ca premiu în urma unor veritabile vânători de comori. Despre background-ul în televiziune, Fursecul Mecanic, România, relocarea proiectului la Berlin şi multe alte lucruri au stat de vorbă cu el într-o seară de aprilie Andrei Zamfir şi Kozminovici. O masă în aer liber, trei oameni, două cafele şi un ceai.
foto: Florin Costache
Andrei Zamfir: Cine e Dan Tobescu şi ce vrea de la noi? Ce a făcut el înainte să existe Fursecul Mecanic?
Dan Tobescu: Înainte de Fursec a fost televiziunea. Am terminat Jurnalistica, la stat, cum îmi place mie să zic. De angajat, asta a fost încă din anul II, în 1995, când se lansa Pro TV – fostul canal 31. Evident, toată lumea vrea la Pro TV. Am avut de ales între cele două producţii de atunci – ştirile sau emisiunea de dimineaţă. Am zis că e extraordinar să faci o emisiune de dimineaţă de la zero, nu exista nici echipa când m-am dus eu, cu două luni înainte de lansarea noului post. Ideea exista deja – erau probe când m-am dus eu în echipă, Mihai Călin şi Geanina Corondan trebuiau să prezinte. Problema era că aveau un regizor care făcuse teatru, emisiunea trebuia să fie în direct şi erau repetiţii de genul „Acum intraţi pe uşa aia şi…nu! Nu! Ai avansat prea mult. Încă o dată! Când intră meteo faceţi un dialog aşa, dar să păreţi surprinşi!”. Am ajuns acolo în acelaşi timp cu încă trei oameni iar şefimea de la Pro TV a spus luaţi de la zero, aruncaţi tot ce s-a făcut, voi trei sunteţi cei care se ocupă de concept. Deci, practic, noi trei am fost primii angajaţi al emisiunii de dimineaţă.
Kozminovici: Şi Florin Călinescu a venit mai târziu?
D.T.: Păi în câteva zile s-a concluzionat că nu pot prezenta cei doi care au tot repetat şi atunci a venit Florin Călinescu. Asta a fost şi una dintre discuţii, cu Florin Călinescu te înţelegi mai greu. Până şi eu. În ciuda acestor lucruri am rezistat acolo un an şi ceva. Era fascinant, când am ajuns prima oară în clădirea din Pache Protopopescu era doar Pro FM-ul şi în rest schele. Un calorifer electric, nişte scări ca să monteze ăia nişte gips-beton şi atât, nimic altceva. Fusese o instituţie de stat, ceva, demolaseră, dar nu se începuse nimic concret. Acolo am făcut noi primele ediţii. Ajungeam pe la 3, 4 noaptea, înainte de emisiuni, şi îngheţam pe acolo lângă calorifer. Aveam un computer, cred că era un 386 parcă, fără reţea, nimic. Reţeaua a venit prin decembrie şi am avut internet în ianuarie 1996. Ştiu că a venit tipul de la IT, a instalat Netscape şi zice „Uite, site-ul NASA!”. Mamăăă. Noi eram uluiţi.
Dar revenind, de asta spun că am stat acolo atât, a fost chiar de la zero făcut. În clipa în care a început emisiunea, pe 4 decembrie, Călinescu stătea într-o cameră care nu era izolată cu nimic de restul şi toată lumea trebuia să facă linişte. Stătea unu’ de şase la scări ca să nu intre nimeni în timpul emisiunii şi restul stăteam care pe unde apucam. Datorită acestor condiţii au fost şi situaţii amuzante, fiecare am făcut cam tot ce se putea face acolo, dacă lipsea cineva trebuia înlocuit. Asta te forma, te ajuta mult. Am făcut şi pe operatorul de prompter, dădeam play la materiale, derulam casete, am fost şi operator de telefon, când era isteria aia cu premii. „Aaaa, am câştigat?!” „Încă nu. Dar lăsaţi numele, numărul şi vă sunăm noi.”
Koz: Cum ai trecut de la emisiunea de dimineaţă la ProMotor?
D.T.: M-am format foarte bine în tot timpul ăsta şi fiind prezent acolo de la început la tot ce s-a construit, la cum s-au tras cabluri şi tot, am realizat că puteam şi mai departe să fac ce voiam. Iar eu de mic voiam să fac o emisiune auto. Emisiunea s-a aprobat greu pentru că aşa era şi atunci, aşa e şi acum, în orice domeniu – vii cu nişte propuneri ştinţifico-fantastice, ele trebuie să fie aprobate de cineva şi oricum nu or să fie realizate niciodată cum sunt pe hârtie. Iar prima ediţie de la ProMotor am făcut-o acolo, noaptea, pe şest. Nu puteai să montezi tu ca redactor, trebuia să vină un editor să monteze, chiar dacă tu ştiai să faci asta mai bine decât mulţi editori. Aşa că montam noaptea într-un loc unde se făceau de fapt dublaje audio şi acolo puteam să mă duc să montez la mână, fără editor propriu-zis. Asta cu toate că erau sculele Pro TV-ului şi făceam asta pentru Pro TV. E o perioadă de care îmi aduc aminte cu plăcere – am învăţat să filmez, să montez. De multe ori, fiind interdicţia aia şi fiind nevoiţi să avem un editor, îl chemam doar noaptea şi el era mulţumit. Îi ziceam tu stai la computer, joacă-te sau dormi, eu mă duceam să montez singur emisiunea. Sigur, el apărea acolo la sfârşit trecut pe generic la montaj, dar mă rog.
Apoi, în urma faptului că în Pro TV s-au schimbat nişte lucruri, toate producţiile au fost împărţite la firme satelit. Firma la care am ajuns noi se ocupa cu management sportiv, nu avea nici o legătură cu producţia TV. Am ajuns la un domn care spunea „De ce n-ai scârţâit aici din roţi? Uite aici trebuia să te bagi mai tare”, „Bagă frate, de ce nu scârţâie?”. Eu încercam să îi explic că nu asta vreau şi nu aşa se face. Aşa că în ’98 eram la salonul auto de la Paris, o echipă foarte unită, şi l-am sunat de acolo pe domnul respectiv. „Ştii, noi ne-am gândit să ne dăm demisia. Toţi.” Bine, ne-am întors, am mai făcut aşa, două ediţii, din bun simţ, şi pe urmă am plecat fără a avea ceva aranjat. A urmat o etapă foarte interesantă, tipic românească, în sensul de „prietenii”, socializare. Toată lumea era într-o armonie perfectă până atunci, dar cum au auzit că nu mai suntem la Pro TV… linişte. Erai un fel de ciumat. „Ai plecat de la Pro TV? Fără să ai un alt job, undeva? Nu, nu pot să vorbesc cu tine. Nu se face aşa ceva”. Cam asta gândeau. Apoi am tot căutat.
Koz: Iar la Prima cum aţi ajuns?
D.T.: Pur şi simplu am sunat. Sunt Dan Tobescu de la ProMotor, Pro TV, şi aş vrea să vorbim să vin să fac aici emisiunea. „Gata, veniţi!”. Nu că ne-au primit cu braţele deschise, au fost senzaţionali, pur şi simplu. De asta am şi rămas atât, din 1998 până în 2005, pentru că deşi nu ştiai în fiecare lună dacă sunt bani, oamenii erau extraordinar de uniţi. Emisiunea de la Prima se numea Motor, adică ProMotor fără Pro – asta precizam peste tot. Aici a început şi independenţa ca producţie pentru că undeva prin 1999 sau 2000 nu mai erau bani. Mi s-a părut un mare şut în fund, cum naiba o să facem? Până atunci eram angajaţi, acum nu mai aveam cum. Aşa că am fost nevoit să îmi fac firma mea, au fost vreo doi ani de foame şi de „Săru’ mâna, nu ne cazaţi şi pe noi şi vă menţionăm la sfârşit?” dar apoi Prima a început şi ea să aibă audienţă şi lucrurile au mers mai bine.
Şutul în fund a fost de fapt drumul către independenţă. De-a lungul anilor am mai făcut două emisiuni tot pe Prima, una de arhitectură şi amenajări interioare şi exterioare, se chema Ambianţa şi încă una de sezon, Vară fără limite. Am făcut şi o variantă, Motor Plus, în care prezentam maşini dar pe o rută anume. Am avut ediţii şi în străinătate. De exemplu, am fost în Finlanda la 200 de km mai nord de Cercul Polar la o lansare Volvo în condiţii extreme. Kittilä se numea localitatea, cu K, evident. Cu o săptămână înainte fusese recordul absolut de temperatură, vreo -52°C.
Apoi în 2005 am încheiat colaborarea cu Prima. Venise „noua stăpânire” iar atmosfera a avut de suferit. Şi pe lângă asta au şi spus „Asta cât costă? Nu. Asta cât costă? Nu.” Iar în cadrul reducerilor de costuri s-ar fi dorit ca emisiunea să se producă pe nişte costuri mult mai mici decât se producea, ceea ce era nerentabil şi stupid şi ar fi trebuit să fac un rahat.
