A doua înghiţitură de Fursec. Despre bun simţ, Berlin şi îngheţată
Andrei Zamfir şi Kozminovici continuă discuţia cu Dan Tobescu începută acum câteva zile. În prima parte puteţi citi despre cum era să lucrezi la Pro TV în primele zile ale acestuia, povestea prea scurtă a cafenelei Comoco şi istoria Fursecului Mecanic.
Andrei Zamfir: O estimare dură: cam câte prăjituri ai făcut în total? Pentru Fursecul Mecanic.
Dan Tobescu: În kile sau în…? 
În kile cred că sunt o sută şi ceva, cam aşa. Iar în numere cred că sunt… trei, patru mii? O estimare. Foarte drăguţ a fost că în paralel cu asta au fost şi oameni care mi-au scris – au fost cei cu magazinul de pe Calea Victoriei care s-a închis între timp, era un magazin mic, nu mai ştiu cum se chema, mi-au scris „ştim de proiect, noi ne facem un magazin mic cu decoraţiuni şi cu chestii de artizanat şi aşa, şi ne gândeam dacă vrei să creezi un fursec special pentru lansarea noastră”. Şi atunci am făcut chocolate chip cookies cu M&M’s în ele, am şi povestit pe blog. La fel cei de la Centrul Ceh au aflat despre proiect şi-au zis „pentru party-ul nostru de Crăciun n-ai vrea să faci ceva special pentru noi?” Şi tot aşa.
ediţia numărul 17: “Săruturi de zâne”; foto: Adi Marineci
A.Z.: Şi ce le lipseşte dulciurilor pe care le găsim aici?
D.T.: Bunul simţ.
A.Z.: Prăjiturilor?
D.T.: Da, bunul simţ în producere. În afara câtorva cofetării, trei la număr dacă stau bine să mă gândesc, care folosesc frişcă naturală, alte complimente nu pot să le aduc. Şi spun că bunul simţ le lipseşte pentru că numai de bun simţ ţine să nu foloseşti ingrediente ca afânători chimici sau tot felul de aditivi – care sigur, vin mult mai ieftin, pentru că e un pre-mix la pachet şi scrie „adăugaţi doar apă şi e gata checul”. Iar dacă lumea i-ar taxa necumpărând atunci sigur că s-ar gândi de două ori şi ar spune „stai puţin, dar de ce nu mai cumpără nimeni?”. Problema e că lumea cumpără, poate din inerţie, dar nici nu au discernământ. Am auzit oameni lăudând porcăriile alea verzi şi albastre, altfel oameni la fel ca şi mine, care au fost în străinătate şi au avut ocazia să mănânce lucruri ca lumea.
Kozminovici: Am senzaţia că pentru români dulciurile nici nu sunt ceva foarte important. Mi se pare că suntem puţin primitivi în simţuri. Adică dacă e dulce şi are şi nişte frişcă…
D.T.: Da, la noi contează să te umfle mâncarea, să te sature repede şi în primul rând să fie ieftină. Dacă este halca de friptură în farfurie, cu cartofii cum or fi, perfect. Nu contează nuanţele, de fapt. Eu mă îngrozesc când văd la aşa-zisele emisiuni de gătit ce se întâmplă. Evident că există public în orice ţară şi pentru lucruri din astea de bază, dar nu se poate să nu faci şi nişte lucruri mai rafinate. Mă tem că nu prea avem parte de fineţe în gust. Probabil că papilele gustative sunt afectate, nu ştiu, de prea mulţi pufuleţi din copilărie .
În orice ţară există produse ieftine şi proaste, dar există şi produse mai înalte. Aici extrema care este? Există cofetăriile hotelurilor de lux, de exemplu, de care de fiecare dată am fost dezamăgit. La fel – coloranţi folosiţi, pre-mixuri… Odată un bucătar şef de la nu mai ştiu ce hotel, un austriac, mi-a spus că „n-am de ce să gătesc ce ştiu eu să fac de fapt pentru că nu apreciază nimeni; iar dacă ei sunt fericiţi cu lucrurile astea mediocre eu de ce m-aş chinui mai mult?”. Omul a fost sincer. Mi-a zis-o direct. E trist dar are dreptate. Nu te costă mult mai mult să foloseşti unt în loc de margarină, de exemplu. Şi de aia multă lume mă întreabă, dar cum îţi ies lucrurile? Păi nu fac decât să urmăresc reţeta ca atare şi să folosesc ingrediente de bun simţ.
A.Z.: Şi reţetele de unde le ai?
D.T.: Reţetele le iau parţial din cărţi de bucate clasice, tipărite, dar foarte puţine. Majoritatea on-line, caut o reţetă pe care mi-o aleg şi care sună bine apoi caut pe forumuri păreri despre ea. Şi unul scrie că a folosit două ouă în loc de trei, altul zice că stă în Sao Paulo la altă altitudine şi acolo trebuie să folosească mai multă făină că altfel scade, creşte, pufăie, scârţâie. La fiecare reţetă stau şi caut să văd exact prin ce-a trecut, săraca, şi să-mi fac eu aşa o medie de cum ar trebui să fie.
Koz: Îţi iese din prima?
D.T.: Aici e dificil, că nu pot chiar să fiu lipsit de modestie, hai… 2% nu-mi ies . Dar tocmai pentru că, spre deosebire de gătitul clasic, de mâncarea sărată să zicem, la patiserie nu este o chestie de „hai mai punem un pic rozmarin, mmm, mai gustăm, cum e? Parcă-i cam sărat.” Aici reţetele sunt, majoritatea, de secole, şi nu ai ce să schimbi. În clipa în care pui 10 grame în plus sau în minus s-a distrus, e foarte simplu.
A.Z.: Heheh. Dar la ciorbe şi fripturi? Cum te descurci?
D.T.: Mai prost decât la dulciuri, nu-mi ies la fel de bine şi nu ştiu dacă-mi place… cred că nu-mi place pentru că nu-mi ies la fel de bine. Nici nu mi-am pus problema serios de lucruri sărate şi nici nu simt o tragere către ele. Şi se adevereşte faptul că cine găteşte dulce nu găteşte şi sărat, mâncare normală. Aşa, câte o friptură, o supă le mai nimeresc, dar nu e nimic de mândrie neapărat. O pâine umplută cu caşcaval şi cu carne da, pentru că intră la copt şi e aluat, acolo mă scot. Sau am făcut odată chocolate chip cookies cu bacon. Dar în rest nu. Fac ocazional şi ne bucurăm de ele, dar nu. Aici sunt şi complexat de taică-meu care găteşte senzaţional de bine şi e stăpânul lucrurilor sărate şi n-am cum să ajung la nivelul lui. Dar el nu găteşte dulce, la noi în familie nici maică-mea nici taică-meu nu făceau dulciuri, şi atunci se echilibrează lucrurile, cât de cât.
căprioare berlineze
A.Z.: Ai plecat deci la Berlin. De ce Berlin?
D.T.: Pentru că am avut de ales între unde se vorbeşte germană şi unde se vorbeşte engleză. Voiam undeva unde să pot să mă înţeleg cu ei pe limba lor şi să pot să le explic pe limba lor că nu, nu sunt un român care a venit la pomană şi să le culeagă căpşunile. Atunci am pus în balanţă America, Anglia şi Germania. America a ieşit din discuţie din multe motive, din Anglia nu intrau în discuţie decât zonele metropolitane. Cel puţin în Londra, chiriile sunt nejustificat de mari şi criminalitatea e prea mare pentru gustul meu actual.
Atunci am ales Germania, iar Berlinul era singurul oraş care-mi oferea viaţa de metropolă cu care eram obişnuit – să ştiu că pot găsi mâncare coreeană la două noaptea, de exemplu. Oricât mi-ar plăcea visul ăsta că ne luăm o casă la ţară şi stăm să ne uităm la apusul de soare… nu chiar acum. Şi mă mai interesa cum e un oraş care e rupt în continuare, practic. Oricât se străduiesc ei, unificarea n-a avut loc decât pe hartă. Vezi din atitudini şi din oameni care spun „aaa, uite, ăsta e redegist”. Dar se străduiesc. Iar zidul l-au păstrat, e pe jos făcut din piatră cubică, şi să treci cu maşina, să facă „pâr” şi să zici „ah, am trecut peste zid!”… e o senzaţie.
A.Z.: Şi cum e la Berlin? Ce au nemţii şi n-o să avem noi niciodată? Aşa, la celulă.
D.T.: …Puritate? Au ei. Şi nu în sensul arian, dar puritate, aş spune. Faptul că pleacă, totuşi, de la o umanitate pe care aici o văd pe cale de dispariţie. Şi pleacă de la faptul că ceilalţi trebuie respectaţi. Aici am impresia că ceilalţi trebuie denigraţi, oricum înjosiţi într-un fel sau altul, şi vorbesc aici de la experienţa la ghişeu până la relaţii în familii. Şi în general ar fi bine ca nimeni să nu aibă nici un fel de iniţiativă şi să ne complacem cu toţii într-o mocirlă sinistră.
Koz: Iar chestia asta pleacă de la toate nivelurile, inclusiv de la învăţământ.
D.T.: Da, nici nu ştii cu ce să începi, nici nu ştii de la ce pleacă exact. Şi asta nu neapărat în comparaţie cu nemţii, în comparaţie cu orice. În rest ce să zic, noi avem câteva ciorbe bune, avem lucruri care te omoară în timp dar care-s foarte gustoase, papanaşi de exemplu. N-o să fiu niciodată genul care să zică aaa, România, un rahat, românii sunt nenorociţi şi aşa. N-o să renunţ niciodată la cetăţenie, de exemplu, dar nu cred că se mai poate face ceva la dimensiuni care să conteze. Şi asta porneşte de la fiecare. Dacă la noi în continuare… uite, sunt atâtea familii în care părinţii încearcă să le cumpere copiilor casă în acelaşi bloc doar ca să-i aibă sub control. Sau preferi să ai telefon şi maşină de serviciu şi să te laşi umilit de către o corporaţie doar pentru că ai un venit constant dar să nu ai un pic de libertate, asta-i foarte grav. Sau vedeam şi la angajaţii de la Comoco, le zisesem că pot să mănânce orice, oricât, doar să scrie la sfârşit pe o listă. Iar ei preferau să plece pe şest cu pungi întregi de mâncare şi alte lucruri.
Pages: 1 2
