19(89), istoria unei paranteze
Orice discuţie despre 1989 este implicit o discuţie despre comunism – sistem politic şi ideologic care conform istoriografiei oficiale (post)postcomuniste a fost impus de tancurile sovietice staliniste şi servit apoi cu exces de zel de o conjuraţie manipulată de venetici precum Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Odată eliminaţi aceştia, împreună cu colaboratorii lor imediaţi, lumea în care trăim a revenit, ca prin minune, la normal. Întreaga poveste a fost/este pusă ritualic între paranteze, prin judecarea neglijentă a cuplului Ceauşescu şi (re)memorarea aniversară a lui decembrie ’89, care anul trecut a împlinit vârsta de douăzeci de ani.
Aşadar 2009, sau mai degrabă, pentru central şi est europeni, două decenii de la revoluţiile din 1989, care au dus la prăbuşirea regimurilor comuniste din regiune. Scriam în preambulul unui interviu realizat pe această temă, că central şi est europenii au avut dintotdeauna o relaţie specială cu timpul, ceea ce face ca valul de entuziasm, care i-a cuprins pe majoritatea moştenitorilor (post)comunismului în anul recent încheiat, să fie oarecum previzibil. S-au celebrat totuşi douăzeci de ani de la prăbuşirea unui Zid care a secţionat un univers, în care elitele civilizaţiei moderne şi contemporane se mişcau liber, atât de liber, înainte de 1945. Ei bine, europenii sunt din nou liberi, atât cei din Vest cât mai ales cei din Est. Cu toate acestea, ceva nu pare să fie în ordine dacă ţinem cont că la aniversarea celor două decenii scurse de la momentul ’89, auzim aceeaşi naraţiune conform căreia ei au tras, noi am rezistat, iar sistemul, impus şi menţinut cu forţa, s-a prăbuşit în cele din urmă, dictatorul murind odată cu lumea pe care a construit-o de nebun, la adăpostul unei conjuraţii malefice; această (ne)înţelegere justifică delirul aniversar, dorinţa de a închide nervos paranteza asupra celor X ani de comunism, ce au debutat imediat după 1945 şi au luat sfârşit, în cazul României cel puţin, spre finele lui 1989. Lucrurile sunt însă ceva mai „complicate“, pentru a aminti atitudinea unui filosof politic francez asupra acestui tip de analiză a comunismului.
Spuneam în aceeaşi introducere că relaţia specială cu timpul a central şi est europenilor se traduce printr-o neîncredere sensibilă în Istorie ori în propriul destin istoric, faţă de care cea mai la îndemână armă o reprezintă rezistenţa pasivă, deopotrivă fizică dar mai ales spirituală, a se citi umorală, demnă de „bravul soldat“ Švejk. Cea mai periculoasă consecinţă a acestei atitudini o constituie însă ambiguitatea relaţiei cu propriul trecut, din care cel recent pare cel mai dificil de cuantificat şi, pe cale de consecinţă, glosat, adică lăsat să devină, în adevăratul sens al cuvântului, trecut. De ce nu se pot încă despărţi de trecut popoarele din regiune, care au serbat de altfel pe parcursul anului 2009 tocmai o distanţare, cu două decenii, de 89/de comunism/de 1945? Pentru simplul motiv că au supravieţuit acestuia, mai exact pentru că au (supra)vieţuit astfel şi nu altminteri, colaborâd şi nu opunând rezistenţă, unui sistem instituţional şi moral pe care, dacă e să ne luăm după euforia aniversărilor, îl detestau. Iată cum, ca o ironie, reuniunile comemorative de anul trecut deşi emit pretenţia că spun adevărul despre ’89 şi implicit despre comunism, par să spună mai degrabă adevărul despre noi şi despre cum ne raportăm la aceste date ale istoriei recente.
Aşa cum sublinia de altfel un important politolog român „comunismul ne este prezentat ca un fel de stihie istorică ce s-a abătut asupra românilor, anihilându-le de-a întregul voinţa“ ori, continuă acesta, „această interpretare a istoriei totalitare româneşti este menită să ne facă să uităm. Să uităm că românii care au fost executaţi, întemniţaţi, internaţi, persecutaţi sau exilaţi vreme de cinci decenii n-au fost executaţi, întemniţaţi, internaţi, persecutaţi sau exilaţi de la sine, prin puterea şi fapta unor instanţe impersonale pe care le numim totalitarism, comunism, partid, ori securitate. Toţi aceşti români au căzut victimă altor români, promotori ai totalitarismului, teoreticieni ai comunismului, activişti ai partidului, lucrători ai securităţii.“ Odată încheiat în ’89 acest război civil dus în şoaptă, şi la propriu şi la figurat, comunismul a fost pus între paranteze de cronicarii săi şi disecat necritic, i.e. maniheist, distingându-se între vârful piramidei aparatului de partid şi de stat, vârf generic denumit Ceauşescu/Securitatea, şi societatea românească, între cele două căscându-se un hău imens care, în realitate, a fost populat de toţi aceia care au colaborat, forţaţi sau nu de împrejurări; iar aceştia, din nefericire, nu au fost deloc puţini.
Această perspectivă asupra istoriei recente crează o „memorie falsă“ a comunismului după cum remarca un istoric britanic, referindu-se nu numai la România ci la întreaga regiune: „indiferent de câte ori spun oamenii că ei ne-au făcut asta nouă, adevărul este că foarte puţini au putut sau chiar au obiectat în faţa puterii comuniste… Prin natura sa, socialismul real, existent din Estul Europei, puterea comunistă a impus cel mai umilitor şi corupt tip de colaboraţionism, drept condiţie a unei vieţi de zi cu zi tolerabile. Şi majoritatea oamenilor, mai devreme sau mai târziu, au colaborat: intelectuali, preoţi, părinţi, directori, muncitori, vânzători, doctori etc. Nu pentru crime reale sau imaginare simte lumea un soi de ruşine faţă de traiul în şi sub comunism, ci pentru minciunile lor zilnice şi compromisurile fără de sfârşit.“ Concluzia acestuia este pe măsura observaţiilor din care tocmai am citat: „este adevărat că anii 1948-1989 au constituit o urâtă paranteză în istoria Europei Centrale şi de Est. Dar ei nu au venit de nicăieri şi chiar şi cenuşa lasă urme… A insista, aşa cum fac mulţi, că regimul comunist în Europa de Răsărit a constituit o impunere externă şi total nefuncţională a intereselor sovietice ar fi ca şi când am pretinde, în mod incorect, că Planul Marshall şi NATO au fost aplicate cu forţa într-o Europă Occidentală inactivă şi reticentă…“
Popoarele şi guvernele Europei (post)postcomuniste nu au dorit, în ultimii douăzeci de ani, să îşi amintească decât anumite episoade şi atitudini din trecutul apropiat. Nu au ascultat discursurile moralizatoare, foarte vehemente de altfel imediat după căderea zidului, ale celor câţiva intelectuali critici care se străduiau să (re)construiască fie şi un simulacru de societatea civilă pe piedestalul căreia să se poată schimba liber, dar responsabil, idei şi pasiuni. Ştim însă că nici nu aveau cum să fie ascultate aceste îndemnuri, din motivele enumerate în paragrafele anterioare. În 2003, iar acest exemplu este cât se poate de sugestiv, Václav Klaus, cel care i-a urmat lui Václav Havel la preşedenţia Cehiei, se adresa astfel celor care l-au ales: „Semăn puţin cu fiecare dintre voi. Nu sunt nici un fost comunist, nici un fost disident; nu sunt nici un criminal, nici un moralist, a cărui simplă prezenţă pe această scenă să vă amintească de curajul pe care nu l-aţi avut: conştiinţa voastră rea.“ După douăzeci de ani însă, lucrurile încep să se schimbe.
Vladimir Tismăneanu, un observator experimentat al ideii comuniste în secolul XX, sublinia într-un articol recent, că noua generaţie de cercetători şi intelectuali, cei care au ajuns la maturitate după sau în timpul revoluţiilor din 1989, este „imună la amnezie… Aşadar, nu trebuie să ne surprindă când descoperim că reprezentanţi ai acestei generaţii au cerut şi au susţinut condamnarea comunismului drept regim ilegitim şi criminal”. O completare necesară a acestei afirmaţii ar fi că numai ei o puteau face, repet, datorită motivelor enumerate mai sus. Aventura unei cercetări minuţioase şi de aceea corecte a istoriei comunismului în Europa Centrală şi de Est, abia acum începe; paralela cu cecetarea naţional-socialismului şi a Holocaustului este în acest caz sugestivă (cei care au citit/văzut The Reader, ştiu la ce mă refer).
Ceea ce ne amintim va depinde întotdeauna de anumite stări ori interese de moment; este normal să fie aşa, acest proces fiind prin natura sa unul subiectiv. Dar există instanţe potenţial obiective precum familia, şcoala, Biserica, universitatea, mass-media ori statul care pot dubla corespunzător, la limită corecta şi influenţa, înţelegerea trecutului, în ciuda afectelor personale şi intereselor conjuncturale. În lipsa unei istorii decente aceste instituţii nu pot funcţiona normal. Iată miza unei (ne)înţelegeri parantetice a anului 1989 şi implicit a regimurilor comuniste postbelice din Europa răsăriteană.
Acest articol ar fi putut la fel de bine să se intituleze „gaura din steag“ – o metaforă pentru lejeritatea/grija cu care ne-am decupat ourselves out of that mess called communism. Încă citim istoria ultimilor cincizeci de ani prin această gaură de tip vizor, care distorsionează precum un fisheye lens, i.e. curbând marginile pentru a deturna atenţia de la detaliile de fond ale obiectului ori fenomenului studiat; e limpede că această perspectivă panoramică a folosit tuturor, atât clasei politice postcomuniste, căzută din eşalonul doi al PCR, cât şi societăţii româneşti în ansamblul ei, obişnuită să (se) mintă până ce a reuşit să îşi redacteze & regizeze propria ficţiune – o dramă shakespeariană, lipsită însă de orice dimensiune morală sau moralizatoare.
desene de dan perjovschi
Vor plange mereu unii…