Mid-day in Paris
Articol scris de Roxana Dobrin şi trimis spre publicare Ginger Group (fotografii: Roxana Dobrin).
Aceasta nu este o poveste cu Hemingway, Buñuel sau Picasso, ci una cu doi sori, nişte zombie şi ceva artă contemporană. Începe cu un singur soare, sunet de trenuri, metrouri, ambulanţe şi Chinese Man cât să mă dezmeticesc până la cel mai apropiat Starbucks, unde voi rosti cele cinci cuvinte elementare ale unei dimineţi de vacanţă: “Un grande latte vanille écrémé” (svp e înlocuit de un zâmbet).
Pe drum spre Quay Branly, în metroul în care singura persoană caucaziană, cu o barbă de juma’ de metru şi o căciulă roşie tricotată, mă priveşte dezaprobator, dând din cap asemenea unui robot defect (nici măcar nu ştiu dacă sunt prea blondă, prea colorat îmbrăcată sau cafeaua de la Starbucks mă face excesiv de burgheză), mă gândesc la ce mi-a scris un om tare drag şi înţelept, într-o vedere aşteptată mai mult de 50 de zile – că ar trebui să mai las escapadele pariziene, să strâng nişte bani (cam utopic) şi să fug departe de Europa. Simt că, deşi am mai îmbătrânit un pic, o să rămân mereu impulsivă, gândind pe termen scurt, că voi continua să mă joc prea mult, ca apoi să alunec în letargie, aşteptând pe cineva care să-mi construiască o lume nouă.
Gândurile subterane se termină o dată ieşită pe Pont d’Alma şi ajungând la expoziţia de pe chei (3-ème biennale des images du monde), dedicată fotografilor non-vest-europeni. Cumva, chiar dacă sunt în Paris, pot alege să fiu în altă parte. Un bazar cu piese de puzzle când vesele, când triste, unele colorate, altele alb-negru. Un cabaret taiwanez cu decoruri delirant de kitchoase, camera sărăcăcioasă a unei prostituate etiopiene, un coş cu fructe de plastic pe care mă imaginez că le arunc pe jos ca să le aud sunetul bont când se lovesc de asfalt. Totalrealism rusesc, Saddam n-a murit, veşminte orientale cu logo-uri occidentale, fantezii pentru care unii ar fi decapitaţi.
Urmează FIAC, marele târg de artă contemporană al anului, la Grand Palais. La coada uriaşă aflu însă că biletul costă 32 de euro, ceea ce e de neimaginat pentru bugetul meu, mai ales că n-am avut niciodată prea mare încredere în capacitatea artei contemporane de a mă seduce. Noroc cu “hors-les-murs” prin Tuileries, pe unde am găsit o anghinară de zinc în jurul căreia raţele se roteau uşor debusolate, un labirint al unui egiptean intitulat (cum altfel?) “The people want the fall of the regime”, o sculptură în culori vii ca o balenă eşuată şi un iepure roz uriaş ieşit dintr-un film porno-horror.
Preferata mea: “Suma Ipotezelor” lui Vincent Mauger. Pentru că mi-a lipsit mereu imaginea de ansamblu şi concluziile mele n-au fost niciodată definitive.
Pe cel de al doilea soare l-am găsit la Gaîté Lyrique. M-am gândit că Murakami s-a apucat de o nouă carte şi dacă în 1Q84 erau două luni, acum a schimbat astrul. Acest al doilea soare este, însă, plat şi are diametrul de fix un miliard de ori mai mic decât al celui adevărat. Un soare viu, trăind din mişcarea vizitatorilor, generatoare de erupţii şi pete solare. Din păcate, nu bronzează.
La Gaîté erau atâtea instalaţii interesante (şi băieţi drăguţi) încât aş fi rămas până m-ar fi dat afară, dacă nu mi-aş fi dat seama că mi-am pierdut paltonul, lăsat pe jos într-una din camere. Totul s-a rezolvat, însă, rapid, pentru că cineva îl găsise şi îl dusese la recepţie. Aşa că nu am mai zăbovit. Pe drum spre Bastille am fost întârziată de marşul duminical al oamenilor pe role şi de o mulţime de zombie care abia îşi terminaseră cina. Ipoteza mea cu Murakami devenea tot mai plauzibilă, dar se pare că francezilor le place să fie zombie o dată pe an, pentru că marşul asta tot are loc din 2008. Scăpată de pericole, îmi mai iau o cafea şi probez cei mai frumoşi pantofi galbeni din lume. Probabil că dacă aş fi văzut înainte “Les Bien-Aimés”, nu aş fi ezitat să îi cumpăr sau să îi fur. Poate mi-ar fi schimbat viaţa.
