(P)review : Pearl Jam – Backspacer
Articolul a fost scris de Cristian Necşulescu şi trimis spre publicare Ginger Group.
Arta nu poate fi izolată de condiţiile sociale
Când hybris-ul reaganian din anii ’80 dădea semne de epuizare colapsul nu putea fi evitat decât prin înlocuirea variantei rigide cu una flexibilă conform logicii economice dominante. Insinuate în spaţiul public al anilor ’90, politicile administraţiei Clinton au scos la iveală latenţele şi tensiunile din zona underground şi au coincis cu momentul ieşirii la suprafaţă a culturilor marginale şi periferice. Pentru scurtă vreme, în timpul guvernării democrate, câmpurile culturale regionale din zona statului Washington – mai mult sau mai puţin centrate, coerente şi articulate în jurul aceloraşi convingeri şi motivaţii – au funcţionat interdependent alături de codurile şi practicile guvernării federale, iar subculturile victorioase au îmbrăcat pe rând forme hibride estetice şi sociale care au îmbinat în mod creativ elemente libertare de stânga, eco-anarhiste, feministe sau inspirate din sensibilităţile tradiţiilor locale. Recuperate, impuse şi promovate în zeitgeist-ul mainstream au fost scoase de pe scenă în momentul în care logica sistemului urma să facă pasul către o nouă etapă.
În zorii unei noi ere
Cel mai întins oraş al statului Washington – Seattle, locul care a concentrat între anii ’80 şi ’90 o serie de practici culturale şi artistice inovatoare – este astăzi una dintre metropolele prestigioase ale ţării, avangarda noilor tehnologii, şi vârful de lance pentru cadrele dinamice din corporaţiile americane. Oraşul adăposteşte în interiorul său unele dintre cele mai importante întreprinderi şi lanţuri corporative printre ele numărându-se sediile sociale Google, Microsoft, Amazon, Starbucks, T-Mobile, sau uzinele aeronautice Boeing. Spaţiul public urban subîntinde promenade şi grădini magnifice configurate corespunzător realităţilor contemporane, în care se destinde pendulând între plictiseală şi angoasă noul furnicar uman cu gustul competiţiei. Suburbiile sărace se învecinează cu somptuoasele arhitecturi high-tec şi exprimă noua topografie socială şi culturală a cotidianului. Ce s-au (de)numit odată culturi indie şi muzici underground – hardcore punk, cowpunk, college rock, grunge, riot grrrl, alternative rock – sunt astăzi deja muzeificate, reciclate, (re)marketate şi rebrănduite de reţelele şi operatorii de pe piaţă, şi distribuite în direcţia unui public consumator în căutare de curiozităţi, artefacte şi vintage.
Backspacer: de la Mark Twain prin Walt Whitman la trans-Pearl Jam
Ce nu este: „Backspacer” nu este angoasa descărcată pe „Ten” şi „VS”, nu are neliniştea metafizică de pe „Vitalogy”, şi nici sapienţa mistică de pe „No Code”. Milenarismul fin de siècle de pe „Yield” este ocolit cu grijă, iar turnura ecologistă de pe „Binaural” şi politizarea anti-Bush de pe „Riot Act” sunt reinventate pe „Pearl Jam”.
Ce este: exprimă o atitudine confortabilă şi optimistă în corelaţie cu schimbarea politică şi venirea la putere a guvernării Obama. Promovează un sound revoluţionar şi recuperează cu originalitate poncifele hard-rock ale anilor ‘70, reinventându-le într-o manieră pop şi punkistă. Prefigurează transformările viitoare din cadrul societăţii şi avansează utopia viitorului transumanist.
Ce rămâne: suflul epic puternic, încăpăţânarea neobosită şi încrâncenarea optimistă, nostalgia originilor, avântul prometeic, călătoria autocunoaşterii, cartografierea metafizică a spaţiului, meditaţia asupra trecerii timpului şi a (i)mortalităţii.
Immortality…
Astăzi, aflaţi la mijlocul vieţii, undeva între 40 de ani, şi după aproape 20 de ani de activitate, cu 9 albume la activ şi, probabil, în curând, muzeificaţi în „ Rock and Roll Hall of Fame”, Pearl Jam este singura aventură umană care simt că a reuşit, călătorie ce-şi acceptă finitudinea, iar destinul ei, de-a dreptul epic, asemenea balenei lui Melville, mă duce deja cu gândul la sfârşitul împăcat din filmul „Big Fish”: o coborâre lină şi liniştitoare în apele originare.
Salutare tuturor!
Felicitări Codin, şi tuturor celor care au lucrat la blog. Tag cloud-ul m-a vrăjit şi cucerit de-a dreptul. Încă nu m-am obişnuit cu blogul şi cu instrumentele sale, dar sper s-o fac cât mai repede
important e să nu ştergi nimic