Folkul de dincolo de lacuri şi păduri

1 ComentariuPostat de Kozminovici in muzică / 16 February 2010

În finlandeză, “tenhi” este bătrânul satului, înţeleptul, şamanul. Cel care, prin harul cu care este înzestrat, face legătura dintre teluric şi transcendent spre beneficiul comunităţii sale. Cel care menţine contactul cu spiritele strămoşilor, asigurând armonia dintre lumea de aici şi cea de dincolo.
Când au pus bazele trupei Tenhi, în 1996, Tyko Saarikko şi Ilkka Salminen erau foarte conştienţi de semnificaţia pe care şi-o asumaseră. Astfel, încă de la primul demo cei doi se orientează către un sound acustic, mai degrabă minimalist, cu elemente ambientale şi versuri în finlandeză despre natură şi raportarea omului la aceasta. Înainte de lansarea albumului de debut componenţa de bază avea să fie întregită de Ilmari Issakainen. Neofolkul urma să se îmbogăţească, în curând, cu unii din cei mai de seamă reprezentanţi ai genului.

Rezumând în câteva cuvinte, Tenhi interpretează un gen de “folk-inspired progressive music”. Universul lor sonor are nişte elemente pe baza cărora poate fi relativ uşor recunoscut, dintre care cel mai important aş zice că este pianul, aproape omniprezent. Trădând influenţe clasice, acesta îmbogăţeşte sound-ul trupei şi devine aproape un trademark – este, la urma urmei, un instrument folosit relativ rar în neofolk, şi încă şi mai rar capătă asemenea anvergură. Tenhi au mers până acolo încât pe albumul Airut:Aamujen (2004/2006) chitarele acustice sunt abandonate complet, instrumentaţia constând exclusiv din pian, bass şi tobe. Şi sună minunat – clar, esenţializat, fără strop de balast.

Pentru că Tenhi, de asemenea, nu încarcă inutil, nu se pierd în explorări de dragul explorării şi nu se tem de linişte, ba chiar jonglează măiastru cu ruperi de ritm, pauze şi felurite dinamici. La ei totul e “to the point”, iar pe fragmentele ambientale sau mai minimaliste te poţi surprinde fredonând linii melodice complementare pe care mai mult ca sigur că ar fi putut şi ei să le pună acolo, dar au ales să nu. Pentru că nu era nevoie, pentru că nu melodia în sine e ideea, pentru că totul e mai degrabă un exerciţiu pentru spiritul tău – actul artistic nu se termină odată cu imprimarea pe disc, ci continuă în tine, ascultător, care completezi spaţiile libere pe potriva sufletului tău şi ajungi, astfel, părtaş la creaţie.
Dar hai să nu vorbim fără obiect. Uite piesa “Vähäinen violetissa” de pe albumul Maaäet (2006).

Tenhi au scos, de-a lungul carierei, patru albume mari şi late: Kauan (1999), Väre (2002), Maaäet (2006) şi Airut:Aamujen (înregistrat iniţial în 2004 ca side-project sub titulatura Harmaa, dar relansat în 2006 sub numele Tenhi). Box-setul aniversar Folk Aesthetic (2007) vine şi completează o discografie destul de extinsă printr-o colecţie ce cuprinde primele demo-uri, variante alternative ale unor piese şi chiar un întreg album nelansat – Kaski – o “entitate mistică” ce răzbate prin mai multe piese înregistrate sporadic de-a lungul celor 10 ani de carieră.

Sound-ul trupei este suficient de individualizat încât să facă dificilă o caracterizare în parte a albumelor, toate având în comun, în cele din urmă, acelaşi filon creator. Se poate însă extrapola pornind de la unele caracteristici de stil – astfel, Kauan este albumul folk, Väre este albumul traditional/ethnic (în sensul de “world music”, să zicem aşa) iar Maaäet este albumul ambiental, atmosferic. Pe toate release-urile se regăsesc însă, într-o oarecare măsură, aceste caracteristici, iar viorile şi vocile clare, adânci, fac parte şi ele din amprenta sonoră Tenhi.

trupa repetând în UTUstudio, locul unde se petrece mare parte din magie

Putem aproape să zicem că trupa joacă la trei capete, piesele putând fi oarecum grupate în trei categorii. Avem mai întâi piesele cu o secţie ritmică puternic inspirată din rock (la nivel de percuţie, în special) ce ar putea fi clasificate chiar ca dark pop sau rock alternativ. Avem apoi piese mai subtile, cu o construcţie amplă, progresivă, ce pun accent mai mult pe atmosferă şi pe soundscapes şi unde rolul percuţiei este adesea mult diminuat. O a treia categorie, ceva mai eterogenă, ar cuprinde piesele descifrabile ceva mai greu, cu o atmosferă puternic telurică, primordială, tribală, unde tobele clasice sunt înlocuite cu alte instrumente de percuţie iar vocea pune în valoare calitatea aceea de “incantaţie” a limbii finlandeze despre care am mai vorbit.

Pentru Tenhi elementul vizual joacă un rol de asemenea foarte important, lucru explicabil prin faptul că membrii de bază sunt şi artişti grafici. De aceea grafica albumelor este pusă la punct în acelaşi timp cu muzica, şi nu o dată inspiraţia muzicală a venit tocmai din elementul grafic. Proiecţiile din timpul concertelor sunt, de asemenea, elaborate cu grijă, şlefuite în aşa fel încât împreună cu muzica să ofere un produs artistic complet. Uite, spre exemplificare, videoclipul piesei “Kausienranta” de pe Folk Aesthetic (singurul clip oficial al formaţiei, din câte ştiu).

În 2008 Ilkka Salminen a părăsit nucleul trupei, aceasta revenind după mulţi ani la formula de duo. Un nou album de studio, intitulat Saivo, este în lucru încă de la sfârşitul lui 2007 şi va fi lansat cel mai probabil anul acesta. Apariţiile live ale trupei sunt relativ rare dar memorabile, integrându-se adesea în spectacole mai ample cu încă doi, trei invitaţi de marcă. Printre trupele ce au cântat de-a lungul timpului alături de Tenhi se numără Of the Wand and the Moon, Nest, Neun Welten şi, cel mai recent, Dornenreich şi Sieben – “the cream of the crop” în materie de sonorităţi neofolk şi ambientale.
Şi în lumina ultimelor evenimente, speranţa că Tenhi ar putea fi văzuţi live chiar în România nu mai pare deloc naivă sau “wishful thinking”. Kogaionon & DonisArt, sunteţi pe recepţie?