Cum să aterizezi lin între trip-hop şi rock depresiv
Fie o gaşcă de britanici.
Hai să le dăm şi nume – să zicem că-i cheamă Danny Cavanagh, Vincent Cavanagh, Duncan Patterson şi Michael Moss. Danny şi Vincent sunt, din câte se vede, fraţi, iar lui Michael i se zice mai mult Mick.
Să mai zicem despre ei că le place să bea bere şi să cânte. Poate chiar ceva mai mult să cânte. La chitară, în principiu, dar Vincent şi Mick se descurcă onorabil şi la voce iar Duncan o mai arde şi pe bas sau mandolină. Şi cum sunt ei prieteni aşa, fraţii şi cu Duncan se gândesc prin ’90 să-şi facă o trupă. Se cheamă Anathema iar primele albume produc ceva senzaţie în Europa, fiind printre iniţiatoarele unui nou curent în metal. Dar băieţii nu se cantonează şi o dau cotită, încet încet, spre un rock mai soft. Nu suficient de soft, totuşi, pentru Duncan, care prin ’98 îi pupă prieteneşte de la revedere.
Vă mai amintiţi că la început era şi un Mick?
Ei bine, la scurt timp Duncan începe să cânte cu el sub numele de Antimatter. Asta e povestea de azi.
Antimatter live la Köln în 2009 – de la stânga la dreapta: Duncan, Mick şi special guests Vic Anselmo şi Lisa Cuthbert; foto: satt.org
Pentru o imagine cât mai cuprinzătoare a muzicii Antimatter trebuie, pentru câteva clipe, să uitaţi fotografia de mai sus. Antimatter a început ca un proiect mai mult electronic, spre deosebire de rock-ul progresivo-alternativ pe care-l cânta Anathema la vremea aia. Stilistic, Antimatter au împrumutat mai mult de la sound-ul Bristol decât de la orice altceva. Pentru context, Portishead lansaseră Dummy în ’97, iar ’98 a fost marcat de extraordinarul Mezzanine al celor de la Massive Attack (pe lângă alte albume reuşite ale unor Morcheeba sau Tricky). Cam astea sunt coordonatele pe care debutează Antimatter.
Debutul din 2001, Saviour, vine cu un sound pe ansamblu întunecat, înecat în trip-hop, dubstep şi ceva momente ambientale. Sunt doar vreo două sau trei piese mai “rock”, pe care se aude o chitară electrică mixată mai mult în fundal. În rest, atmosfera e de obscuritate, de nelinişte; nu e un album depresiv, e mai degrabă ca o cortină de nori groşi (sau, eventual, de fum industrial) ce acoperă lumina soarelui. E muzică de film noir.
piesa “Psalms” de pe Saviour
Vocea este predominant feminină, asigurată de colaboratoarele Michelle Richfield şi Hayley Windsor, cu toate că Moss este un vocalist foarte capabil – o demonstrează din plin în “The Last Laugh”, cea mai “rock” piesă de pe Saviour. Pe albumele următoare avem să-l auzim din ce în ce mai mult.
Lights Out, al doilea release de studio al Antimatter, iese în 2003 şi nu aduce, aparent, mari schimbări în muzica trupei. Poate cel mult o detensionare, un pas de la “întunecat” către “melancolic”. Se aude ceva mai multă chitară, ceva mai puţin trip-hop, multe piese au un aer de baladă. În rest, aceleaşi voci feminine, pasaje atmosferice mai ample şi unele fragmente de evidentă inspiraţie Pink Floyd circa Dark Side of the Moon, de parcă Rick Wright însuşi îl bătea pe umăr pe cel care cânta la clape (cel mai probabil Patterson).
piesa “Everything You Know Is Wrong” de pe Lights Out
Schimbarea de stil devine evidentă odată cu al treilea album, Planetary Confinement din 2005. Acum puteţi să vă întoarceţi la fotografia de mai devreme, pentru că Antimatter au lăsat în urmă aproape orice element electronic, instrumentaţia axându-se pe chitară acustică, percuţie şi un pian sporadic. Întâmplător sau nu, albumul este de-a dreptul depresiv – primul şi singurul release Antimatter despre care s-ar putea spune asta. Întunecaţi, melancolici, apăsători chiar – ok, dar în halul ăsta nu fuseseră niciodată. De asemenea, datorită instrumentaţiei este singurul album al trupei pe care-l putem aşeza lângă producţii neofolk. De altfel trupa a lansat toate materialele la casa de discuri germană Prophecy Productions, în portofoliul căreia se găsesc destui artişti de gen.
Odată cu Planetary Confinement se mai petrece o schimbare, acesta fiind ultimul album lansat alături de Duncan Patterson care se duce de capul lui şi înfiinţează proiectul acustico-ethnic-ambiental Íon. Antimatter rămâne, astfel, proiectul solo al lui Mick Moss, dar cântările live se dau în continuare în gaşcă; de cele mai multe ori Patterson însuşi îl acompaniază pe Moss, alături de alţi muzicieni invitaţi la viori, clape şi percuţie. Au fost chiar dăţi când special guest a fost nimeni altul decât Danny Cavanagh.
Cel mai recent album Antimatter a ieşit în 2007, se cheamă Leaving Eden şi este 100% munca lui Mick Moss. În mod puţin ironic, muzica devine mai heavy, chitara electrică e mai peste tot iar întreg albumul parcă sună a Anathema anilor ’98-’99, cu balansul acela de atmosferă, lirism şi rock alternativ. Asta în vreme ce Anathema au devenit din ce în ce mai atmosferico-psihedelici (dar nici n-au mai scos vreun album nou de prin 2003 – de fapt urmează acum, în mai). Urmează să vedem în ce direcţie va merge Antimatter cu următorul album, despre care Moss n-a mai prea vorbit în ultima vreme dar care probabil va ieşi undeva prin 2011, ca să nu se suprapună peste hype-ul ce-l vor genera Anathema.
Că aşa-i între prieteni.
live la Budapesta în 2008; foto: jax2.wordpress.com
Antimatter au trecut şi prin Bucureşti la sfârşitul lui 2008, cu un show susţinut la ce se chema pe atunci Becker Brau Live Music. Formula de scenă a fost una redusă, Moss şi Patterson, iar piesele interpretate au făcut parte din repertoriul găştii extinse – Antimatter în special, dar şi Íon sau Anathema. Au strecurat chiar şi un cover după The Beatles, “Eleanor Rigby”, o variantă asemănătoare cu ce cântaseră şi fraţii Cavanagh câteva luni mai devreme când veniseră la Sala Preoteasa pentru un show unplugged.
Că na, prieteni.
Ascultă mai mult pe MySpace.
