Kebabul sau viaţa!
Pentru că dacă tot avem hăinuţe de gală (hint hint: the logo), de ce să nu mai rămânem puţin în atmosfera balcanică adusă cu ei de cei de la Taraful Haiducilor? 
Alamaailman Vasarat sunt un grup finlandez care poate fi caracterizat în multe feluri. Singura certitudine despre ei este că nu sunt normali la cap. Iar acum imaginaţi-vă o trupă de prog-rockeri deranjaţi punând mâna pe nişte alămuri şi alte instrumente de suflat şi încercând să cânte muzică de inspiraţie est-europeană. Cam ăştia sunt Alamaailman Vasarat (“Hammers of the Underworld”, într-o traducere ceva mai accesibilă).
Se autocaracterizează ca “Kebab-kosher-jazz-film-traffic-punk-music”. Pe un fundal avangardist, de punk şi muzică progresivă, ei aşează strat peste strat de inspiraţie est-europeană. Şi nu atât pe filieră ţigănească sau slav-balcanică, cum v-aţi putea aştepta, cât pe filieră evreiască. Dacă n-ai şti mai bine, ai putea zice că sunt o trupă de klezmer scăpată de sub control, după ce membrii au fost torturaţi nopţi de-a rândul cu System of a Down la maxim.
piesele “Maahan” şi “Kyyhylly”, live de pe DVD-ul Haudasta lomilla (2010)
Alamaailman Vasarat înseamnă Jarno Sarkula (saxofon, clarinet, tubă, fluiere), Erno Haukkala (trombon, tubă), Miikka Huttunen (armoniu, pian, clavietă), Marko Manninen (violoncel, theremin), Tuukka Helminen (violoncel) şi Santeri Saksala (tobe, percuţii). Trupa s-a ridicat din cenuşa a ceea ce a fost până prin ’97 Höyry-Kone, o trupă-cult de metal progresiv/simfonic care s-a destrămat după numai două albume. Bine, destrămat e un fel de-a zice, eu sunt convins că Jarno, Erno, Marko şi Teemu (fostul tobar), ce aveau să întemeieze mai apoi Alamaailman Vasarat, i-au prins de fapt pe vocalist şi pe cei doi chitarişti mâncând kebab fără ei şi drept pedeapsă i-au dat afară, fugărindu-i apoi prin Helsinki în zgomot de tubă şi trombon.
“Ce nevoie aveam de ăia, oricum?” aveau să se întrebe prin 2000, când noua formaţie îşi vedea albumul de debut, Vasaraasia, pe locul 7 în Europe Top 20.
Sigur, demersul lor nu trebuie înţeles greşit – ei compun, nu interpretează. Etno jazz-ul, klezmer-ul, toate astea nu sunt pentru ei decât influenţe, puncte de plecare, în nici un caz destinaţii. Aş fi zis că sonorităţile est-europene sunt abuzate, dar aş exagera, pentru că Alamaailman Vasarat mai degrabă le “capturează”, ca pe nişte animale sălbatice, transplantându-le apoi, nu fără grijă, într-un mediu bizar, atipic şi totuşi prielnic. Poate de asta trupa se referă din când în când la muzica lor ca fiind “fictional world music” – amalgamul de influenţe te-ar putea păcăli, însă ce fac ei nu este în nici un caz autentic, decât poate pe “continentul” ficţional Vasaraasia, “Asia ciocanelor”, concept ce mai apare din când în când în reprezentările lor, dând şi numele albumului de debut.
Poate că asta îi face de fapt pe finlandezi atât de uncanny – nici nu mai ştii dacă natura muzicii a dus la inventarea conceptului de Vasaraasia sau dacă nu cumva a fost taman pe dos. Pentru că uitându-te la ei, nu pare tocmai neverosimil să fi venit pe bune dintr-o realitate alternativă.
piesa “Vasaraasialainen”, live de pe DVD-ul Haudasta lomilla (2010)
Nu tocmai autentic, însă original până la cer. De altfel, orice suspiciune de autenticitate ar trebui să fie spulberată după o audiţie mai îndelungată, când vei fi avut şansa ca printre tânguieli de clarinet şi solouri de saxofon să auzi violoncelele cu distors ţinând riffuri demne de Rammstein. “This is blasphemy! This is madness!” după cum ar zice emisarul persan, şi totuşi nebunia etno-fusion care rezultă este ludică, engaging şi extrem de coerentă. Poate că era nevoie tocmai de nişte oameni fără legături culturale majore cu zona asta de Europă, cam ca nişte finlandezi, ca să sesizeze potenţialul latent al influenţelor şi să se joace în voie şi fără nici o jenă cu ele. Şi uite-aşa se mai naşte o paradigmă artistică.
Imaginea formaţiei se rotunjeşte odată ce ne uităm şi la videoclipurile oficiale. Din ele transpar foarte bine atât ideea de “realitate alternativă”, cam ca a noastră dar totuşi un pic mai sucită, cât şi atmosfera schizoidă, kafkaescă aproape, în care oamenii ăştia îşi desfăşoară mare parte din explorările muzicale. Străzi gri cu oameni gri, aparent prietenoşi dar cu substrat ameninţător, care te iau la goană urmărind comanda cine ştie cărei organizaţii misterioase? În Vasaraasia nimic nu e ceea ce pare, nici măcar muzicienii de klezmer.
videoclipul piesei “Kebab tai henki!”, literalmente “Kebabul sau viaţa!”, 1999
Unul din momentele de glorie pentru Alamaailman Vasarat (au avut destul de multe în cariera de aproape 14 ani) a fost fără îndoială colaborarea din 2004-2005 cu Tuomari Nurmio, veritabil monstru sacru al blues-ului şi rock-ului finlandez, considerat de mulţi un soi de Tom Waits de-al lor. Colaborarea s-a concretizat într-o serie de concerte şi în albumul din 2005 Kinaporin kalifaatti. Aici avem de-a face cu nişte “ciocane” mai temperate, accentul căzând în premieră pe vocea gravă, aspră a d-lui Nurmio. Şi deşi Alamaailman Vasarat nu sunt nicidecum o trupă de acompaniament muzica de pe album demonstrează o stăpânire de sine exemplară, astfel încât tot ansamblul sună desăvârşit. Na, nu te pui cu o gaşcă de muzicieni buni, ăştia sunt în stare să facă orice să sune bine. Chiar şi etno jazz pe riffuri de metal progresiv. Ah, stai.
Pentru încheiere am ales o piesă de-a lui Tuomari Nurmio interpretată alături de băieţii de la Alamaailman Vasarat într-un concert din 2004 din Tavastia, legendarul club rock din Helsinki. Acum că mă gândesc, filmarea are aproape valoare de document, hahah.
Şi ca o ultimă destăinuire, sper că nu v-am iritat scriind numele trupei – Alamaailman Vasarat – de prea multe ori. Dar e bine, it’s gonna stick, iar eu sunt în sfârşit în stare să-l scriu cum trebuie fără să dau copy-paste.
