Împăcare
Articolul a fost scris de Florin Sia şi trimis spre publicare Ginger Group.
Morrissey e unul dintre puţinii artişti pop-rock ce s-a bucurat mereu atât de aprecierea criticii muzicale cât şi de fidelitatea unui public nu tocmai numeros dar constant.
În anii 80, după gălăgia şi energia cu care punk-ul îi înnebunise pe toţi, se simţea adierea unor vremuri ceva mai potolite. Aşa au apărut curentele synth pop, new romantic şi indie rock, manifestări muzicale mai melodioase şi mai interiorizate decât cele ale precedentei epoci. The Smiths s-a impus ca cea mai influentă trupă a mişcării indie britanice, din care a răsărit ulterior şi brit pop-ul. Trupa s-a făcut cunoscută cu un pop fredonabil, cu versuri lirice ce trădau influenţe romantice şi, nu în ultimul rând, cu o imagine artsy, decadentă, desenată în primul rând de vocalistul trupei, Morrissey. Poate că el e cea mai importantă moştenire pe care au lăsat-o The Smiths. Cariera solo şi-a început-o cu albumul Viva Hate (1988), ale cărui hituri Suedehead şi Everyday is like Sunday, în ciuda nuanţelor ceva mai întunecate, aduceau mult cu sound-ul trupei pe care tocmai o părăsise. Everyday is like Sunday este o desăvârşită descriere muzicală a spleenului duminical, cel despre care vorbea Pascal. Un segment de timp când eşti cu totul by yourself şi când realizezi că sub tine nu se află decât un gol angoasant. E vremea vinovăţiilor ce nu mai pot fi alungate cu distracţii şi nimicuri. În deceniile următoare muzica lui capătă sonorităţi alternative rock, aşa cum se poate auzi pe albume ca Your Arsenal şi Vauxhall and I, dar şi pe mai recentele You are the Quarry şi Ringleader of Tormentor. Ultimul produs Morrissey este recent lansatul album Years of refusal.
Întotdeauna mi l-am închipuit pe Morrissey ca pe un melancolic ce-şi consuma tristeţea în oglindă. Îi place să sufere. Este un Narcis depresiv, un artist care nu uită niciodată să mai muşte o bucăţică din sine, ca un şarpe din propria coadă. E întru totul un individ întors spre sine însuşi. Îmi aduce aminte de un personaj din romanul Sectanţii de Iuri Mamleev care se deda unor deliruri erotice cu propriul suflet, întrucât descoperise că îşi este propriul său Dumnezeu.
Ca dandy autentic, Morrissey şi-a construit şi desfăşurat viaţa sub specia esteticului. Şi ce poate fi mai frumos pentru un adevărat romantic decât să sufere şi iar să sufere… Nici ultimul album, Years of refusal, nu face excepţie de la regulă. Doar că acum, după cum o spune şi titlul, pare să se fi împăcat cu condiţia lui (vezi piesele I’m ok by myself şi Sorry doesn’t help). A început să se simtă bine în pielea lui, nu mai are nevoie de înţelegere şi ajutor, antidepresive etc. De fapt nu mai are nevoie de nimeni. Mda, nici nu ne îndoiam… Numai că nu e genul care suferă în tăcere. Are nevoie să se audă şi să fie auzit de public. Îl suspectez pe Morrissey că, în ciuda a ceea ce afirmă, nu poate trăi fără co-participarea fanilor la chinurile sale, iar aceştia nu l-au dezamăgit niciodată. Îl venerează ca pe un obiect de cult. I se închină ca unui înger căzut şi decrepit.
Să revenim la muzică. Noul album pare ceva mai rock decât celelalte. Stilistic şi tematic nu diferă deloc de cele anterioare. Problema e că pare comun. A rămas tema şi au dispărut variaţiunile. Nu te impresionează nimic. E uniform de la un capăt la celălalt. Nu oferă niciun hit aşa cum făceau albumele mai vechi. O fi el mulţumit de el însuşi, numai că noi, ca ascultători, sau ca fani, rămânem cam dezămagiţi. Pe albumele mai vechi, găseam parcă ceva mai multă simţire, energie şi revoltă. De asemenea, mesajul era mai bine articulat. Years of refusal pare o cronică destul de ştearsă a crizei de vârstă mijlocie.
