Să nu crezi nimic din ce auzi şi jumătate din ce vezi
Recunosc. Aveam ceva emoţii în după-amiaza respectivă. Nu în fiecare zi ajungi să stai de vorbă cu un tip care a făcut istorie la Europa liberă unde a cunoscut şi intervievat oameni precum John McLaughlin, baroneasa Emma Nicholson sau pe cei de la Sofa Surfers. O să vă las să-l cunoaşteţi pe Lucian Ştefănescu aşa cum l-am cunoscut şi eu, prin intermediul poveştilor sale. Este un tip veşnic curios şi are o poftă de viaţă molipsitoare, chiar şi atunci când înjură cu un impecabil accent britanic din cauza prejudiciilor minore aduse de cotidian. Pe mine m-a inspirat decenţa lucrului bine făcut combinată cu o boemie frumoasă. În rest las să curgă banda.
Roxana Nicolaescu: Ce înseamnă jurnalism de calitate?
Lucian Ştefănescu: Cred că e greu să răspunzi la asta, dar am o propoziţie în cap: “să nu crezi nimic din ce auzi şi jumătate din ce vezi”. Asta este o vorbă a lui Dostoievski şi după mine, prima şi ultima lecţie de jurnalism… adevărat. Adică să cauţi, să cercetezi şi să nu dai drumul la informaţie până nu este verificată până la ultima instanţă. Jurnalismul de calitate este acela care nu se face prinzând un zvon şi dându-l mai departe. Dacă s-a întâmplat ceva, trebuie să verifici dacă acea informaţie este corectă. Cred că este vital, dacă vrei să faci jurnalism.
R.N.: Ce ţi-a rămas la suflet din interviurile pe care le-ai făcut? Pentru că ai luat interviuri unei game largi de personaje, atât politice cât şi culturale, de la John McLaghlin până la Călin Popescu Tăriceanu. Cu cine ai rezonat cel mai bine?
L.Ş.: Am rezonat întotdeauna cu oamenii care au răspuns, bine şi răspunsul depinde de felul în care-i pui întrebările şi de întrebările pe care i le pui, dar n-am o persoană de care să zic că am rezonat sau a fost la sufletul meu. Îndrăznesc să spun că toate interviurile pe care le-am făcut au fost bune şi clarificatoare pentru ce se întâmpla în momentul în care vorbeam cu respectivii, mai ales cele politice, cele culturale poate mai puţin. Dar am un interviu pentru care mă bucur, pentru că a fost un fel de „scoop” cum se zice în jurnalism, adică o lovitură de presă: un tip din Bucureşti mi-a spus că instalaţiile Securităţii nu au fost niciodată deconectate, aşa cum se arătase la televizor. Am generat o ştire cu treaba asta. A doua zi buletinul de ştiri de la Radio România Actualităţi a început cu informaţia care apăruse la mine în interviu. A fost o satisfacţie profesională. Şi culmea, discuţia nu era deloc despre Securitate, era vorba despre o alarmă cu bombă la aeroportul Otopeni, în 1995. Fusese un accident la Baloteşti, se prăbuşise un avion, nu mai ţin minte ce companie, dar era zborul spre Bruxelles. A fost o eroare a aparatului, o eroare de computer, pe care pilotul, din păcate, nu a reuşit să o remedieze decât cu 12 secunde înainte de crash. Eu urmăream această anchetă a Autorităţii Aeronautice Române şi la un moment dat am reuşit să-i iau un interviu lui Sorin Stoicescu, cel care conducea ancheta. L-am sunat, am început să vorbim şi în discuţie era vorba şi de aceste alarme de bombe, pentru că erau mai multe alarme de bombă la Otopeni în zilele acelea. Şi el mi-a spus că ei ştiu de unde s-a dat telefon.
- De unde?
- Din aeroport.
- Cum aţi aflat?
- Păi am primit prin fax numărul de la care s-a sunat şi numărul era din aeroport.
- Adică cum… aţi primit prin fax? De la cine?
….la care el:
- Dumneata crezi că instalaţiile securităţii au fost deconectate?
- Ştiţi că vă înregistrez?…., i-am spus.
el a zis:
- DA.
Deci aveam oarecum şi acordul să dau drumul infomaţiei. De obicei când iei un interviu şi ai o asemenea bombă, ca să zic aşa, o informaţie foarte importantă pentru public şi delicată, profesiunea te obligă să-i ceri voie celui care îţi dă informaţia să o faci publică. Dacă îmi spunea: ”nu o dai”, nu o dădeam, pentru că îmi respect meseria. Dar ăsta a fost interviul, a făcut vâlvă, a făcut ştire în România de atunci. Bine, era şi altă epocă. Imediat după ’89, s-au arătat la televizor nişte cabluri tăiate şi asta însemna că gata, tăiaseră aparatele de ascultare ale Securităţii. Ţara era oricum într-o tranziţie bezmetică şi nimeni nu ştia ce şi cum. La vremea respectivă, cred că era o informaţie importantă pentru români. Am avut noroc că domnul respectiv a fost de treabă şi mi-a dat voie să-i dau drumul.
R.N.: Aş vrea să-mi povesteşti şi despre Europa Liberă, dar despre Europa Liberă aia de după ’90. Noi, ăştia mai tineri nu prea mai ştim ce e cu Europa Liberă astăzi, iar cei care o ascultau cu sfinţenie în comunism cred că trăiesc cu mitul acestui post de radio… Vrem să aflăm mai multe.
L.Ş.: Dă-mi voie să observ că atunci când spui ”mit” te referi la ceva îndepărtat, care are un mic sâmbure de adevăr. Nu cred că e bine să spui că Europa Liberă e un mit, pentru că încă există şi emite în continuare în limba română. Bun. Până în 1989, Radio Europa Liberă era singurul canal de comunicare, dar din păcate, univoc… Câteodată şi bi-univoc, mai erau români care scriau scrisori la München şi mai era un fel de comunicare în sensul clasic de înţelegere al termenului, nu? Cu receptor, emiţător şi canal… Dar era singurul mijloc prin care românii primeau informaţie nefalsificată, nedenaturată de ideologie sau de orice alte lucruri. Ca paranteză, astăzi în România, românii nu au un asemenea canal. Referindu-mă la presa centrală, românii nu au un canal de unde informaţia să nu vină denaturată de interese economice, politice etc. E mult mai greu acum, înainte era mai uşor pentru că ştiai clar că omul care vorbeşte la Europa Liberă îţi furnizează o informaţie corectă, nemanipulată şi dacă e de-acolo e OK, poţi să crezi în ea. După 1989, dar şi în acest moment, Radio Europa Liberă face acelaşi lucru, adaptându-se peisajului care, de atunci, s-a schimbat şi în România şi în Moldova.
Şi acum Radio Europa Liberă emite în 26 de limbi. Înainte se emitea pentru toată Europa de est, în ţările vechiului bloc comunist, dintre care în România s-a emis până în august 2008, în comparaţie cu serviciul polonez şi cel maghiar care au fost desfiinţate în 1993, pe când cel ceh a fost transformat în canalul numărul 6 al postului naţional de radio. Cel slovac şi cel bulgar au funcţionat până în 2004. Radioul a funcţionat la München de la înfiinţare, dar între 1990 şi 1995 – şi asta ar fi prima etapă de după ’89 – administraţia Clinton era atunci cred, a decis să mute sediul central de la München la Praga, ca o victorie simbolică asupra regimului comunist. După 1995 până în 2008 a urmat o altă perioadă, conţinutul fiind acelaşi. Audienţa s-a evaporat, însă eu cred că nu din cauza calităţii programelor, ci pentru că românii pur şi simplu au observat că mai au şi alte surse. Şi după 1989 Europa Liberă a continuat să facă ce ştia să facă, adică să împrăştie informaţie corectă, din bani publici, pentru că este finanţată de Congresul American, deci nu avea cum să fie altfel decât nepartizană. Europa Liberă nu a ţinut cu Constantinescu sau a fost împotriva lui Iliescu. Menirea unei instituţii de presă independente editorial e să fie la mijloc. Dăm şi punctul de vedere al ăstuia, dar şi al oponentului său pentru a încerca să oferim o cât mai clară imagine asupra evenimentului, pe plan politic şi cultural. Mă bucur că am avut privilegiul să lucrez la Europa Liberă într-o perioadă foarte interesantă pentru epoca asta de zvâcniri sociale, toată această perpetuă căutare a unui drum. Poate că Europa Liberă a contribuit la împingerea României spre Vest. Şi a fost o perioadă fabuloasă, din ’95 încoace, am avut la îndemână uneltele de lucru ideale, toate marile agenţii de ştiri internaţionale, corespondenţi peste tot – eu am fost corespondent la Bucureşti din ’91 până în ’95, după care am fost la Praga. E o adevărată pasiune să vezi cum se mişcă societatea, cum e un organism viu, cum trece prin frustrări cum se transformă, foarte încet din păcate… Nu întâmplător s-a închis serviciul polonez în 1993 – n-a mai fost nevoie de Europa Liberă – , iar serviciul pentru România a fost închis în 2008 şi sunt şi acum voci care susţin că nici atunci nu trebuia să se întâmple asta. Uitaţi-vă în jur, avem o presă privată care ţine de interesele politice şi economice şi avem o presă publică care nu e deloc publică, ci e la mâna unuia sau altuia din guvern. Instituţiile de presă de stat încă nu sunt publice în adevăratul sens al cuvântului. Cum să pui în Consiliul de Administraţie al televiziuniii publice reprezentanţi ai Preşedinţiei şi ai Parlamentului? Trebuie să fie profesionişti şi atât.
[...] de mixuri cu Lucian Ştefănescu, omul cu Dicţioanrul de Sunete Rare de pe Veioza Arte. Despre Lucian noi am mai scris pe Ginger în secţiunea Oameni de Bine. Fără a vrea să repet ceea ce s-a scris [...]
[...] Lucian Ştefănescu revine pe Ginger cu nou mix. Ritmul de la început al lui Richard Galliano mi-a deschis întreaga zi. [...]