Cea mai bună revistă de cinema. Şi unica…
Cele mai bune lucruri care s-au întâmplat anul acesta criticii de film româneşti sunt, după mine, lansarea colecţiei Cinema a editurii Polirom (cu trei volume până acum) şi apariţia revistei Film Menu (cu două numere deocamdată). Precizez că mă refer la proiecte în derulare (şi cărora le doresc o viaţă cât mai lungă), nu la evenimente singulare, cum ar fi cartea Magdei Mihăilescu despre Truffaut.
Revista de cultură cinematografică “Film Menu” (lansată în iunie) este scrisă integral de studenţi – şi câţiva absolvenţi – ai Facultăţii de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) Bucureşti. Consider că obiectivul publicaţiei de a deveni “o pepinieră a viitorilor specialişti în cinema din ţara noastră” (după cum scria redactorul coordonator Andrei Rus în editorialul primului număr) are mari şanse de realizare, dacă “Film Menu” va continua să apară cel puţin de trei-patru ori pe an, pentru că sunt în echipa sa destui critici înzestraţi.
Al doilea număr al revistei este mai gros (aproape 100 de pagini!) şi mai substanţial decât primul. Dacă dosarul anterior era dedicat regizorilor români importanţi (de la Ciulei şi Pintilie la Porumboiu şi Jude), de data asta cea mai mare parte a revistei tratează relaţia dintre muzică şi film şi, oricât ar părea de ciudat, tinerii critici de la UNATC par a se simţi pe un teren mai sigur atunci când scriu despre cineaşti străini decât despre cei autohtoni.
Noul dosar abordează nume mari ale artei filmului, precum Busby Berkeley, Jacques Demy (căruia Andrei Rus îi consacră cel mai consistent portret de cineast al revistei), Bob Fosse, Ion Popescu Gopo, Charles Chaplin, Wim Wenders, Bernard Herrmann (unul dintre cei mai mari compozitori de muzică de film ai lumii) sau Woody Allen. Apropo de articolul lui Carmen Diaconu despre Herrmann, nu pot să nu remarc cu neplăcere, ca şi în primul număr, lipsa de respect a acestei autoare faţă de cititorii săi: lungi citate din texte străine sunt reproduse exclusiv în engleză, de parcă revista nu ar fi adresată publicului român… Tot la capitolul bile negre: înţeleg orgoliul deschizătorilor de drumuri (şi, slavă Domnului, există încă multe drumuri nebătute de criticii români), însă, atunci când subiectul tău a fost deja abordat pe larg de confraţi-compatrioţi, nu-i corect să-ţi ignori predecesorii. De pildă, Andra Petrescu scrie despre Woody Allen de parcă n-ar exista o monografie a Danei Duma dedicată cineastului american, deşi, judecând după articol, mi se pare evident că autoarea sa a consultat măcar cartea apărută în 2004.
Gabriela Filippi (un nume pe care-l veţi auzi tot mai des în următorii ani) aduce o contribuţie importantă la dosar, recenzând două cărţi de specialitate din spaţiul anglo-saxon, traducând foarte bine un studiu teoretic (Muzică şi film) al unui autor clasic francez, Jean Mitry, şi intervievând nouă regizori români – unii proaspăt-absolvenţi de UNATC (Tudor Jurgiu, Paul Negoescu, Nicolae Constantin Tănase, Ivana Mladenovic), alţii deja impuşi pe plan internaţional (Cristi Puiu, Adrian Sitaru, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu şi Corneliu Porumboiu) – despre utilizarea muzicii în filme (ale lor şi ale unor cineaşti străini). Tot în cadrul acestui amplu dosar, Dan-Ştefan Rucăreanu, un sound designer care a absolvit recent facultatea, dar are deja multă experienţă, răspunde bine documentat la mai multe întrebări, de la “Cum a apărut muzica în film?” până la “Care sunt marii compozitori ai muzicii de film?”, oferind o bază informaţională utilă celor interesaţi de domeniu.
Un alt cineast tânăr, inteligent şi talentat, Tudor Jurgiu (regizorul-scenarist al celui mai bun scurtmetraj românesc din 2009, Nunta lui Oli), m-a surprins cu primul text pe care i-l citesc, un articol de connaisseur despre regizorul francez Arnaud Desplechin. Mi-au mai plăcut în mod deosebit – prin cantitatea informaţiei şi calitatea argumentaţiei, coerenţă şi atractivitate – portretul Carlos Reygadas semnat de aceeaşi Andra Petrescu, articolele despre cinematografia japoneză de ieri şi de azi (şi în primul rând cel despre Yasujiro Ozu, un autor puţin cunoscut la noi) ale Soranei Borhină, analiza subtilă şi pertinentă pe care Cristina Bîlea o face universului marelui realizator de animaţie ceh Jan Svankmajer, textul foarte personal şi fermecător al Roxanei Coţovanu despre spectacolul-piesa-filmul-cult Hedwig and the Angry Inch de (şi cu) John Cameron Mitchell şi interviul de la TIFF al Mirunei Vasilescu cu importantul producător american Jim Stark.
Am scris deja cam mult şi sper să nu vă fi plictisit, pentru că, dacă vă interesează cu adevărat cultura cinematografică, merită să citiţi integral “Film Menu”. Singura revistă de film adevărată din România este gratuită, dar face toţi banii.
P.S. Începând din luna octombrie, “Film Menu” organizează şi Cineclubul de la Cinema Union, aşa că, în fiecare seară de miercuri, acolo îi puteţi cunoaşte pe redactorii revistei şi discuta cu ei despre peliculele prezentate.
Acum sincer, primul numar mi s’a parut foarte prost scris. Dar initiativa chiar e de laudat, layout’ul imi place…si sper ca pe viitor sa creasca si calitatea articolelor.
Primul numar avea mai multe stangacii, dar e normal pt o revista scrisa mai ales de studenti fara experienta. Acum sincer, mie layout-ul mi se pare banal, dar calitatea articolelor e cu siguranta in crestere. Citeste al doilea numar si te vei convinge.