Antichrist is fucked up
Articolul a fost scris de Sorina Iordan şi trimis spre publicare Ginger Group.
Antichrist este un film cu două personaje: personajul El (Willem Dafoe) şi personajul Ea (Charlotte Gainsbourg). Şi de aici, lucrurile încep să o ia razna.
Am văzut majoritatea filmelor lui Lars von Trier. Am văzut şi miniseria lui de acum 15 ani, Riget, pe care aş recomanda-o oricând ca pe cel mai tare film cu fantome din câte există 
– serialul s-a difuzat acum câţiva ani pe TVR 2.
Dar niciunul din cele de mai sus nu ţin minte să mă fi marcat aşa cum a făcut-o ultimul film al regizorului danez, Antichrist, conceput, scris şi regizat de el, care va apărea în cinematografele de la noi undeva prin luna decembrie.
În primul rând, cred că este important de precizat că, de la prima până la ultima scenă, filmul se detaşază de orice altă producţie de acest gen prin imagini deosebit de bine compuse, cadre dintre cele mai frumos filmate şi muzică foarte bine aleasă.
Dar pe cât de frumoase, estetic vorbind, sunt imaginile din film, pe atât de violent şi bolnav se dovedeşte a fi acesta spre sfârşit, când cele două personaje încep să înnebunească.
Pentru mine, a fost primul film la care mi s-a făcut, la propriu, rău. A fost un film după care am simţit nevoia să beau apă rece şi să văd un episod din Tom&Jerry ca să-mi reamintesc că nu întotdeauna “Chaos reigns”, ca în film.
În Antichrist, film născut ca modalitate de a vindeca o depresie a regizorului danez, nu mai este vorba, ca până acum, despre tensiune psihică, de data asta totul este (prea) fizic: filmul nu mai sperie prin sugerări, prin inexplicabil, ci şochează prin cadre pline de violenţă fizică, scene ce derajează la nivel visceral. În mare, filmul provoacă sentimente inconfortabile, nefamiliare, te trezeşti pe un teritoriu care îţi este complet străin şi care te şochează prin fiecare cadru: scene explicite de sex care, în viziunea lui Trier, sunt asociate cu natura devenită diabolică, iarba care arde tălpile, o vulpe cu intestinele pe jumătate în afara corpului, o căprioară care începe să alerge exact în momentul în care făta un pui, o Ea devenită demon, care începe să îl maltrateze pe El..
Trier încalcă orice regulă, dar o face într-un fel atât de frumos încât, la final, e aproape prea greu să nu o apreciezi.
Nu întâmplător am ales să nu povestesc nimic din film, pentru că mi se pare că niciuna din scene nu poate fi, de fapt, povestită: sunt fie scene de o frumuseţe ce nu ar suporta descriere, fie scene în care cei doi actori îţi devin cei mai mari duşmani şi parcă te ameninţă direct cu fiecare cadru.
“Lars von Trier has a history record – of people either loving him, or hating him”. Asta a spus Willem Dafoe despre regizorul ultimului film în care a jucat. Cu toate că a trezit în mine cele mai groaznice repulsii – sau poate tocmai de aceea – rămân, şi după acest film, de partea iubitorilor.
Eu cred ca senzatia de neliniste, greata, etc cu care ramai dupa ce urmaresti filmul se datoreaza, pe langa actiune si imagini brutale, coloanei sonore. Mai exact, e vorba de sunetele de joasa frecventa care imbraca anumite scene, pe intreaga lor durata. Este exact acelasi efect pe care il dau astfel de sunete la filmul Irreversible.