Tremuram. Încercam să mă machiez, ca și când reflectoarele urmau să fie ațintite asupra mea și trebuia să arăt cât mai bine. Doar că mâinile nu mă mai ascultau. Am inspirat adânc și m-am concentrat, două linii de tuș s-au prelins deasupra pleoapelor. Am pus bine biletul în portofel și portofelul în buzunarul paltonului și am pornit. Era cea mai importantă zi. Mă întâlneam cu El, mă întâlneam cu mine. Trebuia să ajung la timp, mai devreme decât fusese aranjat, să fiu nonșalantă și să ascund țopăielile pe care le făceam în gând. Deși mergeam sigură pe mine, cu pași lungi și drepți, nu făceam decât să zbor spre locul unde urma să ne întâlnim. Cu un zâmbet extatic pe buze, da, da.

Bob Dylan [by Chelsea Mason]

În fața sălii de concert erau câțiva inși bizari, unul dintre ei purta un joben negru cu panglică și un palton roșu. O femeie cu accent est-european ținea în mână un carton „Please, free ticket for Dylan concert.” și nu ezita să dea explicații trecătorilor despre drumul ei lung până în Japonia și despre fanatismul ei de nestăvilit. Angajații ne-au anunțat că oricât am fi venit de devreme aveam să intrăm în funcție de numărul de ordine de pe bilet. Aveam abia 148, durase aproape o oră până să mă dumiresc cum funcționează site-ul ca să-l cumpăr, o oră de la punerea în vânzare a biletelor. Tot e ceva, m-am gândit și mi-am așteptat rândul. Îi priveam. Nu voiam să fiu din grupul lor, relația mea cu El este ceva personal și secret, ei nu o pot înțelege, nu.

Din barul de alături curgeau cântecele Lui. Le știam pe de rost. Așteptam. Au început să ne numere, am intrat în sală, între mine și scenă erau doar trei persoane, eram aproape. Mă gândeam că am să-l văd din nou, are să-mi cânte mie, doar mie, va mișca discret din umeri și poate are să-mi facă cu ochiul. Sigur va zâmbi blând, cum doar El știe. Am emis un țipăt surd. Luminile s-au stins, siluete întunecate s-au materializat pe scenă, lumea a început să împingă și să fie din ce în ce mai tensionată. În tăcere, ei nu știau cuvintele potrivite.

Și da, am fost la concert și pe scenă au apărut niște oameni care au cântat iar printre ei era unul despre care ni s-a spus că este Dylan. Din când în când pe chipul omului de pe scenă o dungă și câteva cute se întindeau într-un zâmbet îndrăzneț. Ne ridicam cu toții pe vârfuri să vedem minunea și toată mulțimea se legăna în același ritm, dar Dylan nu era acolo. Unul pe care au zis că-l cheamă Charlie Sexton era și el la chitară și chitara aia o iubea de parcă ar fi fost femeia lui și fiecare instrument își cânta propriul portativ cu multă personalitate, dar știam că notele nu erau decât un omagiu adus Lui. Cu toate acestea, ne-a plăcut. Din boxe se auzea vocea Lui, dar nu cânta pentru noi. Cânta timid pentru el însuși. Nu cred să fi ascultat două variante ale unei piese Dylan care să semene între ele prea mult, iar concertul din 11 martie a păstrat de la început până la sfârșit acea notă nou?ăde blues pe care Dylan și-a însușit-o pe Together Through Life. Și știu că mi-ar fi plăcut tare mult să-L și întâlnesc, dar Dylan nu era acolo …

Însemnări după primul concert din turneul în Japonia (Osaka, 11 martie 2010)

Cariera sa cinematografică internațională se lansează cu lungmetrajul Trenul Vieții unde regizorul inventează povestea unui mic sat de evrei din Europa de Est care își organizează propria deportare în tren (premiat la Sundance, Venezia, David di Donatello). Trăiește!, este o poveste minunată a unui copil etiopian care pretinde că este evreu pentru a putea fi adoptat în Israel (3 premii la Berlin, Copenhaga, Cesar). Și Concertul, preferatul publicului în Europa.

3 filme in 2 zile

Marți, 16 martie

18:30 Trenul vietii / Train de Vie, de Radu Mihăileanu, Franța-Belgia-România, 1998, 103 min. Comedie.

20:30 Concertul / Le concert, de Radu Mihăileanu, Romania-Franta-Italia-Belgia, 2009, 119 min.

Miercuri, 17 martie

18:00 Concertul / Le concert, de Radu Mihăileanu, România-Franța-Italia-Belgia, 2009, 119 min.

20:15 Traieste! Va, vis et deviens, deRadu Mihăileanu, Franța-Belgia-Israel-Italia, 2005, 140 min.

«Je suis un cinéaste de gauche aimé par la presse grand public parce que je parle de valeurs simples comme l’amitié, la solidarité, la tendresse, la dignité humaine» (Libération, 6 ianuarie 2010)

Program NCRR îl găsiți și online pe site.

Parteneri: Europa Cinemas, Carturesti, Cinemagia, Metropotam, 7 Seri, Observator cultural, Port.ro, RFI, Itsy-Bitsy, Arhitectura, Clopotel.ro.

O mică atenție pentru dumneavoastră…

Cam cât m-ar costa să…?

Poate am putea rezolva altfel….

Și chiar nu se poate mai repede…?

Vă promit că….

Jur…

De la anul vom…

fotografie din timpul revoltelor din Grecia – 8 decembrie 2008 [foto credit John Kolesidis]

Spuneam că e ceva pervers. Da! Firescul e răsturnat. Oamenii, noi, majoritatea, suntem înfricoșați de instituția publică. Ne e frică de ce ne-ar putea face, de repercursiuni, de legea lor. Frica și indolența sunt cuvintele care ne caracterizează. Toate partidele politice și toți politicienii, indiferent de culoarea lor politică, învață, încă din fașă, că pot spune ORICE în campanie, iar după aceea, dacă sunt aleși, pot face ORICE.

Avem un sistem de sănătate care e la pământ. Nu dai bani nu te operează. Sistemul de învățământ nu a fost niciodată mai prost gestionat ca acum. Se dau bani, de la grădiniță până la facultate, pentru obținerea de diplome și diverse alte atenții și / sau favoruri. În sistmul public se intră numai pe relații și șpăgi. E plin de lingăi, pupincuriști și de băiatul/fata lu’ cutare. Suntem un popor de intelectuali. Toți avem studii superioare.

Am I wrong?

fotografie din timpul revoltelor din Grecia – 8 decembrie 2008 [foto credit Louisa Gouliamaki]

Societatea civilă doarme sau, în cel mai fericit caz, putem spune că e într-o stare de latență vecină cu nesimțirea. Vorbim în grupuri de 3-4 persoane, avem câteva dezbateri la TV și radio și…și cam atât. A, pardon, și nu se schimbă nimic.

Nu mai cred într-o revoltă de flori, într-o revoltă bazată pe discuție și argumente. Am trecut de mult de stadiul ăsta. Nimeni nu ne ia în seamă. Gradul de batjocură al guvernanților a atins cote apoteotice. Este nevoie de un șoc care să-i trezească din culcușul pregătit cu temeinicie de peste 20 de ani.

Societatea civilă trebuie să iasă în stradă. Să pune mâna pe sticle, pietre, ciocane și să facă un zgomot atât de mare încât să facă înconjurul lumii. Să ne facem auziți și să demonstrăm că puterea este în mâinile oamenilor, nu în mâinile unui sistem format din cei puțini.

fotografie din timpul revoltelor din Grecia – 15 decembrie 2008 [foto credit Olivier Laban-Mattei]

Văd acest tip de mișcare ca pe o datorie pe care generația mea (25-35) o are atât față de societate cât și față de generația precedentă (35-45) de ani. Generația precedentă ne-a oferit libertatea de avea astfel de tipuri de manifestări. Ne-a oferit dreptul de a ne exprima și a făcut, ținându-ne de mâna, primii pași înspre un stat al oamenilor în care punctele de vedere ale cetățenilor trebuie respectate, iar dacă nu, măcar ascultate. Nu vreau să credeți că mă duc în direcția utopică a fenomenului și că îmi doresc un stat care să se preocupe în exclusivitate de grijile oamenilor. E pur și simplu utopic. Nicăieri în lume nu există așa ceva. Dar de aici și până la a fi desconsiderați e cale lungă.

fotografie din timpul revoltelor din Teheran – 13 iunie 2009 [foto credit Olivier Laban-Mattei]

Cu deosibită stupoare observ că singurele mișcări de stradă din România sunt cele ale sindicatelor. Interesele lor, cerințele, le las, pentru moment, de o parte. Sindicatele ies în stradă numai când nu mai pot, sau când vor neapărat ceva. Oamenii aceia ies în stradă pentru că cineva vine și le spune. “Acum ieșim în stradă. Acum ne oprim. Acum continuăm”

Eu vorbesc despre mișcări ale tuturor oamenilor, indiferent dacă sunt sau nu afiliați la vreun sindicat, daca au sau nu au job. Un protest prin care să aratăm că nu dormim, că nu suntem un sac de box care poate primi oricâte lovituri, iar a doua zi el e tot acolo pregătit să primească din nou.

Nu e o instigare la violență. E o instigare la atitudine.

Faptul că vorbim în grupuri de doi, trei oameni pe la colțuri de bloc sau în crâșme nu rezolvă nimic. Sunt uimit și frustrat de faptul că încă primesc pe mail sau pe facebook tot felul de petiții. Când a schimbat asta vreodată ceva?

De ce o revoltă? Pentru că s-au strâns multe prea multe. Pentru că bunul simț nu mai poate fi găsit la nivel de conducere al statului. A plecat, cu one way ticket, la vacanță în Thailanda.

Prietenul meu Cristian Neagoe are o viziune, de ceva timp, bazată pe conceptul de Reclaim the streets. Eu merg puțin mai departe cu viziunea și spun Reclaim the common sense.

fotografie din timpul revoltelor studențești din Turin, Italia – 19 mai 2009 [sursa foto]

London Protests Against the Empire, 1 Aprilie 2009 [sursa foto]

And one more thing…They don’t really care about us.

Spectacolul va avea loc marţi, 16 martie 2010, ora 19.00.

Cvartet pentru o lavalieră a avut peste 20 de reprezentaţii în România şi în diferite festivaluri internaţionale din străinătate, între care Bienala de Dans din Charleroi, Belgia, în noiembrie 2009.
Cvartet pentru o lavalieră
Concept: Vava Ştefănescu
Coautori: Julien Trambouze (artist sonor), Carmen Coţofană, Mihaela Dancs, Farid Fairuz (dansatori)
Sponsor realizarea decorului: MAGNUM
Sponsor: LiterNet
Proiect realizat cu sprijinul AFCN
Producţie independentă 2008

Centrul de Introspecţie Vizuală se găseşte pe strada Biserica Enei, numărul 16, sector 1. (comunicat de presă)

Fanzine fiind, n-are fonduri de la stat. Dar plin de prieteni cum e, are toate motivele să se laude.

Tema e “PLAY”. Cu noi se joacă Ion, Minus, Bogman şi Sinkronize.

Noi ne jucăm de-a toate jocurile la CNDB, la Mediatecă (TNB et. 3) şi vă aşteptăm să dansăm până dimineaţa.

Come play!

.

The Wild Wild Chase

The Golden Mushrooms

Name: Yuko Shimizu

Current location: New York, U.S.A.

Gender: Female

Scope: Illustration

Web: www.yukoart.com

[foto credit Irrene]

Se caută o coală albă şi un loc tihnit. Se aşteaptă până când particulele de praf care se văd de la soarele ăsta nehotărât fac o rotaţie completă.

Se ascultă sunetul care se aude cel mai de departe. Un claxon, un greier sau poate un tramvai.

Se ia creionul, pixul sau stiloul şi se face hârşt hârşt pe hârtie. Se ascultă sunetul asta. Hârşt hârşt.

Acu’ se schimbă coala. (:P)

Şi se scrie:

My “to imagine” list

- …

- …

- …

sneak a peek:

Simona’s “to imagine” list.

- imagine blue, white and yellow, one after the other; and all shades of chartreuse, and then bluish greens; and finding a match for some of them; colours mysteriously getting along, and feeling good together, just like people;

- imagine atoms shifting and dreams coming true;

- imagine the truth;

- imagine your feelings becoming images;

- imagine going to the dentist;

- imagine buying that camera, and then imagine space with it;

- imagine silently and irreversibly daring.

Requiem for Industry

The Tower of Beetle

Untitled (drawing)

.

Name: Kazuhiko Nakamura (Almacan)

Current location: Kanagawa, Japan

Gender: Male

Scope: 3D artwork, graphic design, painting, drawing, sculpture

Web: www.h6.dion.ne.jp/~m.mirage

Anul acesta, fanii NexT vor putea achiziţiona din reţeaua TicketFan (magazinele Flanco) si online (de pe www.ticketfan.ro), înainte de începerea festivalului, două tipuri de permise de intrare, la un preţ mai avantajos decât cel al biletelor individuale: abonamentul de 10 proiecţii (80 de lei), care permite 10 intrări la Cinema Scala şi Cinemateca Eforie, fie că este vorba despre proiecţii separate, fie că el este împărţit de mai mulţi prieteni care vin împreună la filme, şi Festival Pass-ul (150 de lei), care permite accesul nelimitat  la toate proiecţiile din cadrul Festivalului Internaţional de Film NexT. Aceste abonamente vor putea fi achiziţionate până cel târziu luni, 12 aprilie, inclusiv. Începând din prima zi a festivalului – marţi, 13 aprilie 2010 – singurele tipuri de bilete disponibile, care vor putea fi cumpărate exclusiv de la casele de bilete ale Cinema Scala şi ale Cinematecii Eforie, sunt biletele pentru proiecţii individuale, la preţul de 10 lei pentru o proiecţie. Excepţie face programul NexT Kids, programat sâmbătă, 17 aprilie, la ora 11:00, la Cinema Scala, pentru care intrarea generală este de 5 lei. Abonamentele de 10 proiecţii şi Festival Pass-urile nu vor mai putea fi achiziţionate după data de 12 aprilie, aşadar cei care plănuiesc să participe la zile întregi de proiecţii NexT trebuie să îşi procure din timp abonamente pentru a putea beneficia de preţurile speciale din perioada de pre-sale.

Şi anul acesta, peste 100 de filme vor fi aduse în faţa spectatorilor NexT, marea majoritate fiind proiectate în premieră în România. În competiţie, 26 de filme de scurt şi mediu metraj din 17 ţări se vor întrece pentru Trofeul NexT. Printre secţiunile din afara competiţiei, devenite deja tradiţionale: Semaine de la critique, Festival Friends, Festival Cities, sau Countries in Focus, Cristi & Otto, NexT are în program şi două noutăţi:  Next Short Matters Tour prezentat de Academia Europeană de Film şi programul pentru copii NexT Kids. Programul complet al festivalului va fi disponibil până pe data de 25 martie pe site-ul oficial al festivalului.

Cea de-a patra ediţie a Festivalului Internaţional de Film NexT are loc în perioada 13-18 aprilie 2010 la Cinema Scala, Cinemateca Eforie şi mansarda Cărtureşti Verona din Bucureşti. NexT este o iniţiativă a Societăţii Culturale NexT, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei.
Festivalul Internaţional de Film NexT se desfăşoară în 2010 sub Înaltul Patronaj al Alteţei Sale Regale Principesa Margareta a României. Activităţile Societăţii Culturale NexT se încadrează în “Viziunea pe 30 de ani pentru România” a Casei Regale.

Bilete prin: ticketfan

Sponsori: Raiffeisen Bank, JTI, Intercontinental Parking. Parteneri: Institutul Cultural Român, România Film, Arhiva Naţională de Filme, Kodak Cinelabs România, UPS, Abis, Sony, Stage Expert, HBO, Editura Nemira, Noumax, Iriver si Skin Media, Ambasada Franţei la Bucureşti, Institutul Francez din Bucureşti, British Council London, British Council Romania, Institutul Goethe, Institutul Polonez, Ambasada Statului Israel, Centrul National al Dansului Bucuresti, Libraria Engleza, Carturesti, Rendez-Vous, Cramele Rotenberg, Mobila Dalin.

Transportator oficial: Tarom

Susţinut de: Antena 2, Radio Guerilla, Cocor Media Channel

Parteneri media: Zile şi Nopţi, Ring, HBO Ghid, Tabu, Observator Cultural, Cinemagia, Hotnews, Hboclub.ro, metropotam.ro, filmetari.com, Yazee.ro, Port.ro, Feeder.ro, Elevate, NewsIn Mobile

(comunicat de presă)

De ce vorbim despre un film care nu s-a lansat încă: pentru că HBO România a organizat o avanpremieră extraordinară pentru ziarişti, eveniment în cadrul căruia am putut vedea primele două episoade ale miniseriei. Asta ca să nu credeţi că încurajăm pirateria…

Suntem Adela Marcov şi Mihai Fulger şi vă invităm în Pacific….

Adela: Am citit la tinereţe câte ceva despre luptele din Pacific (din motive care acum îmi scapă, făcusem o veritabilă pasiune pentru istoriile celui de-al Doilea Război Mondial), aşa încât am aşteptat cu maxim interes să văd ce ne-a pregătit HBO-ul. Primul episod a fost o punere în context destul de lungă şi de fadă – discursuri patriotice, cuvinte de adio, familii înlăcrimate după fiii care o pornesc spre front, uniforme apretate şi un optimism bătând spre inconştienţă. The American Way.

Mihai: Din punctul meu de vedere, miniseria asta, ca şi cea produsă anterior de cei trei “granzi” amintiţi (multipremiata Camarazi de război / Band of Brothers din 2001), poate fi încadrată în varianta americană a “epopeii cinematografice naţionale”, pe firmamentul căreia străluceau odinioară, la noi, Mircea Drăgan, Gheorghe Vitanidis, Mihnea Gheorghiu sau “nemuritorul” Sergiu Nicolaescu. Asta, desigur, la un alt nivel dramaturgic şi tehnic, deşi nici Mihai Viteazul (1970) nu stătea prost la aceste capitole, pentru vremea lui…

Adela: Well, spre deosebire de “epopeile naţionale”, Pacific are bunul-simţ ca, după o vreme, să lase tonul patriotard-înflăcărat deoparte şi să intre în subiect cu mâinile până la coate. În episodul doi, personajele ajunse pe front îşi mai pierd din iluzii, filmul începe să-şi intre în ritm, se lasă cu explozii, maţe şi sânge, aproape că poţi să simţi aerul junglei, îmbâcsit de umezeală şi ţânţari, sau căldura colcăitoare. Uiţi de ideologii, te concentrezi pe supravieţuire.

.

Mihai: Aşa-i, episodul introductiv e mai apăsat propagandistic, cu voluntarii care pleacă voioşi la moarte pentru ţară, popor şi iubit conducător, cu discursuri înflăcărate de responsabilizare istorică ş.a.m.d. De-abia când personajele ajung la Guadalcanal, filmul devine cu adevărat captivant. Apropo de toponimele astea cu iz exotic: atunci când comandantul puşcaşilor marini le indica pe hartă insulele în care vor lupta, stăteam şi mă gândeam dacă nu ni se adresează de fapt nouă, celor din faţa ecranului…

Adela: Mie Guadalcanal îmi sună a vacanţă la soare, la mare. De fapt, cred că aşa le suna şi băieţilor proaspăt înrolaţi: aventură într-un ţinut exotic, împuşcături la tropice, camaraderie şi eroisme numai bune de povestit la gura sobei, întru impresionarea duduilor, un război mai sexy decât blocada Leningradului, care n-avea cum să dureze mai mult de-un an. Câtă naivitate… Guadalcanal s-a dovedit o hazna ucigătoare, o capcană exotică, dar mortală. În care noroiul, ploile torenţiale şi japonezii curgând valuri-valuri la atac au scos rapid iluziile din capetele înfierbântate ale pifanilor. Şi i-au făcut bărbaţi.

Mihai: Că tot veni vorba de japonezi, ce îmi place la filmele americane (şi nu găseşti neam în filmele noastre istorice) este faptul că personajele nu sunt împărţite maniheistic, în “buni’ şi “răi”. Cum a dovedit-o Clint Eastwood, prezentând perspectivele ambelor forţe combatante, “ceilalţi” pot deveni eroi la fel de ataşanţi pentru spectatori; ei sunt la fel de patrioţi, devotaţi (chiar până la fanatism) patriei şi conducătorului lor, ca şi “noi’. În cazul Pacificului, este relevantă acea secvenţă în care un soldat japonez rănit se aruncă în aer în numele împăratului său, luând şi vieţile a doi-trei americani.

Adela: Te gândeşti probabil la filmele americane recente. Eu mi-aduc foarte bine aminte de cele din perioada “Războiului Rece”, când sovieticii erau cum nu se poate mai negativi, deloc ataşanţi, nişte brute care complotau la distrugerea visului american şi a democraţiei… În ultima vreme, ce-i drept, nu mai există alb şi negru, doar griuri nuanţate – aşa şi în cazul Pacificului, unde japonezii capătă şi ei faţă umană, plângând disperaţi în faţa gloanţelor, iar americani sunt dezbrăcaţi de aura războinicilor sfinţi, atunci când se joacă de-a ţinta vie cu adversarii. Noroc cu soldatul Robert Leckie (James Badge Dale, pe care l-am mai văzut în Rescue Me şi The Departed), care se milostiveşte de soarta unui rival cu ochii oblici şi îl linişteşte cu un foc bine ţintit.

.

Mihai: Un moment foarte bun, cel mai intens din primul episod, care îl marchează profund pe personaj (unul dintre cele trei principale): este prima dată când Robert ucide un om şi asta nu se uită, chiar dacă, paradoxal, el dă dovadă de umanitate făcând asta… Venind vorba de actori, pe lângă James Badge Dale, Joseph “Joe” Mazzello (puştiul din Jurassic Park 1 & 2) şi Jon Seda (Gladiator, Twelve Monkeys, The Sunchaser şi, mai ales, Homicide), care-i interpretează pe ceilalţi doi puşcaşi marini (soldatul Eugene Sledge şi, respectiv, sergentul John Basilone), mi se par foarte bine aleşi, reuşind să transmită multe telespectatorilor şi la nivelul nonverbal.

Adela: Eu aştept să ni se transmită ceva la nivel nonverbal în sensul… picant al cuvântului – se pare că, de la episodul trei încolo, bravii soldaţi au parte de acţiune şi pe frontul de acasă! Dar nu vreau să divulg mai mult, rămâne să vedeţi voi restul. De luni, la HBO.

Mihai: Pentru că-mi place să am ultimul cuvânt, vreau să mai semnalez un paradox: deşi este un film de televiziune, Pacificului i se potriveşte de minune fostul slogan al postului românesc: “Cinema la tine acasă”. Prin asta se înţelege că este spectaculos din punct de vedere tehnic-vizual (previzibil, pentru o producţie supervizată de Steven Spielberg) şi că ar fi bine să avem un sistem home cinema pentru a ne desfăta cu el. Şi tot pentru că Spielberg a girat filmul, scenariul este foarte bine documentat. El are la bază două cărţi de memorii semnate de Robert Leckie (Helmet for My Pillow) şi Eugene B. Sledge (With the Old Breed), care, iată, au existat în realitate (amândoi au murit în 2001). Vizionare plăcută!