În monolog cu divinitatea
Un actor are nevoie de public şi, undeva într-un colţişor al sufletului, îşi doreşte să fie recunoscut pe stradă. Actorul este acum personaj la Teatrul Luni de la Green Hours. Bazat pe texte din The Orphans de Eric Bogosian şi regizat de Marcel Ţop, spectacolul G.O.D. este alcătuit din mai multe monoloage interpretate de Toma Dănilă, întrerupte de apariţiile video ale lui Marius Bodochi.
Personajul-actor îşi face apariţia emoţionat în faţa unui regizor care l-ar putea binecuvânta cu un rol, îşi spune poezia pe varii glasuri şi pleacă. Se întoarce curând în frac, cu o mostră de Shakespeare şoptit printre mese, în lumină roşie. Doar aşa, să vedem că poate. Şi poate. Apoi domnul actor îşi ia un scaun şi ţine un discurs despre teatru, despre călătoria pe care o vom face cu toţii prin teatru, toţi ca un corp comun, ca un fluviu, ca, să zicem Gangele. Noi în seara asta suntem Gangele. Cu muzică de fundal în ton cu conţinutul, cu ambele mâneci pe microfon şi ochii aproape închişi de emoţie, actorul face abstracţie de micuţul spaţiu real şi aduce-n juru-i o solemnitate de gală. Dar balonul de săpun se sparge şi actorul ne readuce cu picioarele pe pământ: nimic din vieţile noastre nu se va schimba azi. Din spectacolul ăsta nu va mai rămâne nimic. Fac pariu că fiecare persoană care citeşte prezentele rânduri poate număra pe degetele de la o mână spectacolele, cărţile, filmele sau muzicile care i-au schimbat viaţa, care i-au curăţat parbrizul şi i-au pus în faţă un indicator spre calea-cea-aparent-bună. If any. Continuăm totuşi să ieşim, să deschidem ochii şi urechile, iar oameni continuă să se exprime în faţa noastră. Unii au nevoie să-şi umple timpul, iar alţii, să fie băgaţi în seamă: cerere şi ofertă. Dar ca să fii băgat în seamă trebuie să suferi; fără puţină durere nu meriţi nimic. Chiar şi aşa, a fi băgat în seamă e o nimica toată; trebuie s-o păţeşti urât de tot ca să te mai şi ţină minte. Suntem anesteziaţi, imuni, drama ne lasă rece dacă nu moare nimeni – abia atunci avem ce povesti pe mess: am fost acolo!
Actorul, în lenjerie roşie, cu voce de huligan şi multă piele la vedere, propovăduieşte binefacerile hedonismului: Bună seara… sunt Satana…! Apoi, în spirit de fair-play, îmbracă haina unui Iisus care împarte spectatorilor baloane colorate şi face reclamă unei vieţi în armonie cu universul. Revenind la stadiul de Om, el îşi pune câteva întrebări destul de grele despre toată chestiunea numită divinitate. În aproximativ o oră, spectacolul nu are un mesaj clar de transmis, dar reuşeşte să spună totuşi atât de multe. Iar, dacă aceasta a fost intr-adevăr o audiţie, atunci Toma Dănilă demonstrează că poate fi ironic, agresiv, prietenos, sensibil şi, pe scurt, interesant.
Foarte bun toma…regizorul marcel top stie doua lucruri esentiale,sa construiasca in fiecare spectacol o atmosfera incendiara,sa puna foc pe noi publicul si sa puna foc pe actori, adica sa-i puna in valoare, asa cum a procedat si cu tudor aaron istodor ,un actor exploatat dar nepus deloc intr-o lumina buna de cei care il exploateaza ,asa cum a procedat cu toma danila ,care este un supercator teatral prea putin exploatat…
Într-adevar, e bun. Am gasit un interviu cu el şi regizorul Marcel Ţop, îl poţi vedea aici:
http://www.youtube.com/watch?v=EYcLv4xIDPM