have no fear, cehov is here / ivanov
Adrian Spirchez, ţie dintre noi toţi, tare ţi-ar mai plăcea Ivanov-ul lui Andrei Şerban de la Bulandra Icoanei. V-ar plăcea şi vouă, celorlalţi, de asta sunt sigură, dar ştiu că pe scena aia incredibil de largă care se întinde parcă până în podurile ascunse ale Şcolii Centrale, Adrian l-ar recunoaşte pe Cehov ăla pe care îl iubeşte şi s-ar bucura de 3 ore şi jumătate de contemporaneitate cu el.
Recunosc că primele zece minute mi-a fost imposibil să fiu atentă la text. Tot ce-mi vuia prin cap era: pe scena din faţa ta se află Vlad Ivanov, Mirela Oprişor, Victor Rebengiuc şi Marius Manole; da, actorii ăia care îţi plac, poate cei mai în vogă la momentul actual, toţi patru, stau, îşi dau replici parcă în joacă şi tu asişti la nebunia asta teatrală şi inima creşte, creşte.
La 150 de ani de la naşterea sa, Cehov trebuie că ne priveşte de undeva de sus. Trebuie că se uită atent la tot ce se întâmplă sub acoperişul de la Bulandra, aşa cum năluca Sarei bântuie invitaţii de la noua şi ultima nuntă a lui Ivanov. Şi mă îndoiesc că nu zâmbeşte, de vreme ce distribuţia pusă cap la cap de Andrei Şerban este maiestuoasă, de gală, princiară, perfectă.
Decorul minimalist, spaţiile largi – se joacă şi printre spectatori -, luminile şi muzica aproape inexistentă nu fac decât să îţi mute toată atenţia pe cei 4. Şi cu toate astea, tot simţi că nu reuşeşti să îi cuprinzi, că îţi scapă gesturi, vorbe, priviri. Trebuie văzut de patru ori spectacolul, de fiecare dată cu focus pe câte unul dintre ei, gândesc ca nebuna undeva printre acte.
Ochii luminoşi îmi fug de la deprimantul Ivanov, lăsat moale pe un scaun, care nu poate trece decât la stări de extaz după ce îşi plânge de milă, la firava şi pe moarte a sa soţie, femeie prinsă-ntr-o obsesie, de a vindeca prin sine un om îmbolnăvit de societate. Nu zăbovesc pe rochia albă şi trăsăririle ei de căprioară, că vocea bătrânicioasă şi zeflemitoare a contelui mă acaparează. Hainele-i perfecte îţi dau senzaţia că ai în faţa ta un gentleman, dar nu apuci să te miri de manierele sale, că hop! bagă câte o strâmbă sau o răutate. Te amuză şi te înduioşează în acelaşi timp acest decrepit bătrân, care vrea să moară lângă mormântul soţiei în Paris. Dar n-ai vreme de sentimentalisme, când vine ca o vijelie Borkin, micul afacerist, îndrăgostitul de putere şi bani, energicul care va muri cândva din cauza afecţiunilor cardiace.
Fac ochii mari, şi capul mi se învârte în cele patru colţuri ale sălii, şi râd, şi mă înduioşez, şi aplaud tare şi de multe ori. Cehov ne priveşte de undeva de sus şi zâmbeşte.
