O dezbatere halucinantă despre esenţa ficţiunii şi un tur de forţă hipnotic prin suprarealitate
Articolul a fost scris de Simona Mantarlian şi trimis spre publicare Ginger Group.
Ultimele filme vizionate la cinema, venite după calupul de trailer-uri care includeau şi Imaginariumul Doctorului Parnassus, păreau, inevitabil şi subconştient, fără sare şi piper. Câteva imagini din filmul lui Terry Gilliam, pe vremea aceea coming soon, editate în câteva fracţiuni de secundă reprezentative şi urmărite în sala întunecată, pe un ecran mare, au fost de ajuns cât să-mi taie respiraţia doar printr-un trailer şi aproape să uit de filmul pentru care plătisem de fapt biletul.
Obişnuită să îmi creez aşteptări supradimensionate, pe fond de entuziasm, ca apoi să fiu dezamăgită (nu din vina filmelor, ci a aşteptărilor), n-aş fi condamnat deloc filmul dacă nu s-ar fi ridicat la standardele mele exagerate. Ştiam că, orice ar fi, o să arate ca o cursă de rollercoaster printr-o lume fantastică la limita inconştientului, şi o astfel de cursă, prin definiţie, n-ar putea să mă dezamăgească. Apoi, ştiam că în spatele întregii halucinaţii se află Terry Gilliam, deci în următoarele două ore integritatea minţii mele e pe mâini bune (a se înţelege “opusul de la a fi în siguranţă”). Nu ştiu ce ar fi trebuit să îi lipsească acestui film ca să mă nemulţumească sau ce ar fi trebuit să aibă în plus, pentru că verdictul meu a fost, oricât de imposibil se anunţa acest lucru, favorabil.
Promovat mai mult ca ultimul film al lui Heath Ledger decât drept cel mai nou film al lui Gilliam (fiecare dintre argumente luate separat fiind oricum suficiente pentru a număra zilele până la premieră) cu o distribuţie care te lasă perplex în faţa listei de pe IMDb, Imaginariumul, întocmai ca spectacolul itinerant şi baroc al doctorului Parnassus, oferă spectatorilor mai multe decât anunţă.
Recunosc că, înainte de a vedea filmul, mi s-au părut exagerate interpretările critice care traduceau întregul motiv al bătrânului creator de iluzii drept artă poetică a lui Terry Gilliam şi eram sigură că toată această interpretare trebuie să se bazeze pe oarece ambiguităţi subtile, creatoare de confuzii. Trimiterile şi analogiile sunt însă mult prea evidente pentru a le ignora, chiar şi pentru spectatorii care se încăpăţânează să disocieze autorul, cu biografia lui şi viaţa lui cotidiană, de personajul de pe ecran, care nu e decât una dintre multiplele identităţi străine pe care le poate produce imaginaţia cuiva.
Christopher Plummer (Dr. Parnassus)
Filmul este o halucinantă dezbatere estetică (pe alocuri chiar etică) pe marginea unor motive artistice fundamentale şi un tur de forţă prin lumea multidimensională a basmelor, oniricului şi suprarealului. Toate gesturile şi întâlnirile petrecute în realitatea filmului (aceasta însăşi fiind o feerie) pun probleme esenţiale şi se îndoiesc de conceptele-cheie ale operei de artă. Sunt judecate deopotrivă conceptele de creator şi spectator, realitate şi ficţiune, imaginaţia creatorului versus imaginaţia receptorului, punctul în care începe una şi se termină cealaltă. Însuşi sensul poveştilor este judecat la nivel ontologic, cu un Tom Waits drept cea mai bună interpretare a Diavolului de la… Diavol încoace, punând neobosit întrebări esenţiale, din cele mai incomode şi deconstructive – atunci când nu mobilizează întreaga poveste prin propunerile şi apariţiile lui năstruşnice.
Imaginariumul surprinde un paradox foarte fin în personajul Diavolului. Acesta se opune ideii conform căreia întreaga lume este susţinută şi pusă în mişcare de poveşti, atacă statutul de arhetip atribuit acestora şi demontează teoria pe care o întruchipează eroul, cea a unei mari naraţiuni mistice, ca expresie esenţial necesară a întregului univers. În acelaşi timp, apariţiile Diavolului, pe parcursul întregii acţiuni, pun de fiecare dată povestea în mişcare, nuanţează momentele, transformă situaţiile fără ieşire în kick start-uri şi încheie conflictele nerezolvate.
Tom Waits (Mr. Nick)
Răspunsul lui Gilliam la această dezbatere ce vizează esenţa ficţiunii invadează logica încinsă de concreteţea dilemei prin lumi fictive copleşitoare şi reprize strălucite de delir vizual, dictate pe mai multe voci şi profiluri psihologice. Parnassus răspunde spectatorilor lui sceptici (din film), protagonişti ai prezentei lumi profane (iar profanitatea este punctată nemilos în ipostazele ei de concentraţie maximă – în malluri, discoteci şi hipermarketuri) nu prin teorii sau interpretări, ci prin dovezi. Împins de prezenţa persuasivă a Diavolului, Parnassus demonstrează că ficţiunea există, prin ficţiune însăşi. Portalul constituit de o oglindă magică transportă subiecţii în lumea propriei imaginaţii, orice ar presupune ea. Răspunsul pe care spectatorii îl aşteaptă de la Dr. Parnassus apare, ca într-un truc de prestidigitaţie, din însăşi mintea celor care întreabă.
Fascinează, încă de la început, nu numai procesul de dematerializare şi de imersiune în sine prin trecerea pragului, ci şi revelaţia cum că e posibil să te auto-neantizezi prin propria putere psihică, inclusiv ca existenţă materială – cum este cazul primei victime pe care o face oglinda.
Depersonalizarea, derealizarea şi visul sunt redate cu o acurateţe vizuală pe care puţini o pot reproduce, odată treziţi din astfel de stări supraconştiente. Acestea se împletesc, reunind clinicul cu reveria într-o perfectă imagistică, încât de cele mai multe ori nu ştii dacă te afli la limitele schizofreniei sau dacă visezi cu ochii deschişi într-o sală cu oglinzi deformate. Ceea ce m-a făcut întotdeauna să mă întreb, văzând filme de Gilliam, cum poate cineva să aibă o astfel de memorie vizuală, capabilă să stocheze experienţe suprarealiste intense în detalii tehnice atât de exacte: mişcări dezorientante de aparat, unghiulaţie fidelă unor stări de conştiinţă alterată, cauzalitate suprarealistă şi dinamică psihedelică – toate acestea deloc forţate sau nefireşti, din contră, respectând structura nonlineară a modului în care visăm.
Filmul dă senzaţia unei lumi concentrice, a cărei extensie este chiar realitatea imediată a spectatorilor. Gilliam creează prin asta un “Imaginarium în Imaginarium”, prin care aluneci cât mai aproape de nucleul acestui spectacol în spectacol ca într-un efect spiralat de hipnoză.
cam plictisitor turul de forta, dupa primele trei paragrafe m-a luat cascatul. si un limbaj cliseistic pseudoacademic, parca luat din antologia de texte comentate.
si nici macar filmul, imaginariumul se ridica plapand la nivelul fabricii de fericire coca cola.
Mi-a placut mult filmul.Poate pare doar serios ”Comentarium-ul”,dar daca urmaresti ”Imaginarium-ul” cu atentie si ai si ceva idei despre Gilliam,eu zic ca se cam potriveste.