Moartea Capricăi şi eşecul unui sistem
Caprica: cea mai mândră şi mai bogată dintre cele 12 Lumi. O societate ultraliberală, în plin avânt tehnologic, măcinată de dileme morale şi de conflicte mocnite. O lume voluptoasă şi decadentă, sălaş al civilizaţiei pentru unii şi izvor de mizerie pentru alţii. Însă în momentul în care Omul reuşeşte să creeze Viaţă, pe Caprica ajunge să se joace destinul întregii omeniri.
Până acum câteva luni, Caprica era unul din serialele TV promiţătoare de pe firmamentul producţiilor americane, venind din ograda aceluiaşi post de cablu care mai adusese lumii, printre altele, pe Battlestar Galactica şi o bună parte din Stargate. Caprica s-a vrut a fi din start ceva diferit, un “deschizător de drumuri”, aducând împreună două genuri diametral opuse: science fiction şi family drama. Pe scurt, Caprica s-a vrut a fi prima soap opera SF – un experiment nu foarte diferit de cel propus de Firefly prin 2002, care ne aducea în premieră westernul SF.
În ce măsură a fost însă Caprica un experiment reuşit?
Putem spune, cu puţin cinism, că a fost puţin mai reuşit decât sus-menţionatul Firefly. În 2002, Fox anula Firefly după numai 11 episoade difuzate (din 14 produse) din cauza, evident, a rating-urilor scăzute. Caprica a rezistat 13 episoade on air, însă măcar a avut parte de producerea unui sezon întreg (18 episoade), lux de care Firefly nu s-a bucurat. Însă după cum ne-am obişnuit deja, audienţele scăzute sunt rareori un indiciu al lipsei de calitate – de cele mai multe ori fiind valabil exact contrariul. Aşadar care-a fost problema?
Unele din primele lucruri pe care le remarci la Caprica este estetica deosebită. De fapt n-avem parte atât de science fiction cât de istorie alternativă. Prin natura premisei avem acces la un univers cu potenţial fascinant – cele 12 Colonii ale Omenirii există într-o realitate aproape paralelă cu Pământul nostru, nici o legătură nefiind făcută explicit. Avem aşadar parte de o lume asemănătoare cu a noastră, dar nu chiar, totul având un parfum irezistibil de “uncanny valley” pe care nu l-am mai întâlnit pe nicăieri. Numai în Caprica puteam avea parte în 45 de minute, vizual vorbind, de mafioţi din anii ’30, arhitectură din anii ’40, maşini din anii ’50, telefoane din anii ’60 şi haine cam de prin tot secolul XX. Plus laptopuri din prezent şi roboţi dintr-un viitor incert. În plus, cei mai mulţi oameni sunt politeişti şi cred în vechii zei greci. How cool is that? Recunosc, mă topesc după istorie alternativă, world-building reuşit şi estetici postmoderne (se remarcă un filon destul de solid de cyberpunk şi retro-futurism). Însă dincolo de asta, Caprica a fost remarcabil, în scurta sa existenţă, prin trei lucruri.
În primul rând, prin actualitate. În ciuda particularităţilor despre care am vorbit, putem plasa lumea zugrăvită de serial într-un viitor relativ apropiat, din punct de vedere al dezvoltării tehnologice. Iar Caprica reuşea să facă unele paralele inteligente şi oarecum deranjante din punctul ăsta de vedere. În maxim 20 de ani, problemele puse în serial despre viaţă, moarte şi virtualitate se vor pune foarte serios şi în societatea noastră. O realitate virtuală ce există în paralel cu lumea reală şi în care oamenii evadează pentru entertainment? Sigur, avem şi noi, nu-i încă aşa de bine pusă la punct but we’re getting there. Oameni care preferă iluzia virtualităţii, evadând astfel din realitatea anostă în care n-au fost în stare să facă mare brânză? Avem şi de-ăştia. Oameni care se gândesc să păcălească moartea prin transpunerea personalităţii umane în software, cu speranţa ca aceasta să fie în viitor încărcată în roboţi? Uite că până şi de-ăştia avem, deşi recunosc că am aflat după ce văzusem Caprica şi toată faza mi-a cam dat fiori.
În al doilea rând, în Caprica problematica religioasă este extrem de importantă. Sigur, aici e vorba de politeişti şi monoteişti, iar într-un twist foarte mişto monoteiştii sunt actually “ăia răi”, dar paralelele se trag aproape singure. Şi nu atât religia în sine este discutabilă aici, cât felul în care aceasta este folosită pentru control, manipulare şi, în cele din urmă, putere politică. Lucrurile devin chiar mai rele când fanatici religioşi pun mâna pe tehnologii avansate – dar n-am să zic mai multe, că na, spoilers. Însă sunt câteva fire tare sensibile în discuţie, iar Caprica reuşeşte să menţină un punct de vedere foarte echilibrat. Fără îndoială că sunt oameni care cred sincer, putând merge până şi la sacrificiu, însă cei din eşaloanele înalte de regulă sunt interesaţi de nimic mai mult decât să se omoare unii pe alţii şi să li se facă statui.
Nu în ultimul rând, Caprica ne prezintă problema unei alegeri cu povara căreia din fericire încă nu trebuie să ne confruntăm, însă probabil nu mai avem mult. Cam 20 de ani, cum ziceam mai devreme. Durerea atunci când pierzi pe cineva drag – o foloseşti în scop cathartic, onorând amintirea celui pierdut şi folosind-o ca impuls pentru a merge mai departe? Sau ai prefera, considerând că ai posibilitatea tehnologică, să o ştergi cu buretele pentru a te amăgi cu reconstrucţia persoanei respective din frânturi virtuale de personalitate împrăştiate într-o versiune mai evoluată a Internetului? De fapt, într-un fel sau altul, asta e o alegere pe care deja o avem, într-o formă poate mai puţin SF. Însă e cel puţin neliniştitoare perspectiva ca fantomele noastre interioare să poată căpăta o formă definită, fie ea şi virtuală.
Finalul seriei, deşi prematur, este suficient de “rotund” cât să garanteze o vizionare lipsită de frustrări majore, Caprica pregătind destul de elegant terenul pentru povestea din Battlestar Galactica (ce a fost deja spusă şi încheiată, vorbim de prequel stuff aici) şi din proiectul Blood & Chrome (sequel la prequel, oamenii ăştia funcţionează tare ciudat).
Răspunsuri la întrebarea “de ce n-a funcţionat reţeta” pot fi multe. Caprica a fost un show ambiţios, abordând din start foarte multe teme, şi nu tuturor le plac poveştile cu grad mare de densitate. În plus, un experiment artistic, aşa cum fără îndoială a fost – prin mariajul improbabil de genuri şi estetica revoluţionară, se va adresa din start unui public foarte nişat. Iar pentru un public nişat sistemele de măsurare a audienţei precum ratingurile Nielsen sunt total irelevante. Din punctul meu de vedere, mai mult decât unor deficienţe de concept sau execuţie, Caprica a căzut pradă unui sistem învechit de producere şi distribuire a conţinutului media. Poate părea ciudat pentru oamenii emancipaţi tehnologic ai secolului XXI, însă valoarea celor mai multe programe TV încă se mai măsoară exclusiv în capacitatea acestora de a strânge oamenii în faţa calupurilor de reclame, valoarea lor intrinsecă fiind aproape neglijată. Vânzările de DVD-uri, o formă adevărată de a plăti pentru conţinut, nu sunt decât frişca de pe tort. Iar sistemul ăsta se cere schimbat de urgenţă, pentru că el va muri oricum. Însă se pune problema câte idei bune şi cu potenţial va mai trage după el.
Orice producător de media are, în epoca asta, posibilitatea de a se adresa întregii lumi la costuri ridicol de mici. Canalele precum Syfy nu mai produc conţinut pentru câteva milioane de abonaţi dintr-o ţară, ci pentru o planetă întreagă – fie că le place, fie că nu. De ce industria alege în continuare să fugă de oportunitatea asta uriaşă este cu totul dincolo de bunul meu simţ.
Printre altele, someone from Firefly a scos Castle, si bine a facut. Sa vedem ce iese din Caprica
)
Problemele cu Caprica au fost multe, unele tin de executia show-ului
Pe mine m-am prins doar la sfarsitul lui 2009 virusul Battlestar Galactica si mi-a luat mai bine de un an ca sa vad intreaga serie. Acuma am ajuns la episodul 6 din Caprica si… inca nu-s sigur daca-mi place.
Adica ma tine interesat, mai ales din cauza unor idei pe care le prezinta, si in acelasi timp gasesc chestii sa ma enerveze continuu la el, dar care nu le pot identifica clar (mai departe de generiu foarte cheesy si care mi se pare urat)
Faptul ca e prequel BsG e in acelasi timp un blestem si o binecuvantare. Binecuvantare e ca are parte de un univers foarte interesant si care merita explorat, blestem pentru ca fanii asteptau mai multe explozii, impuscaturi sau macar un ritm al actiunii mai alert.
Canalele de distributie se transforma incet si se observa acelasi lucru si in muzica. Cu timpu poate or sa apara mai multe show-uri ca si Colonial One, crowd-funded.
Also, ca mi-am amintit.
Si “Lie to me” se pare ca are probleme, nu cred ca prinde alt sezon
@mihai: Caprica mi se pare că are un ritm foarte greoi ca storytelling, cel puţin în prima jumătate. Dacă reuşeşti să treci de cliffhangerul inutil din mijloc, o să vezi că întreg sezonul e parcă “rupt în două”, a doua jumătate fiind mult mai coerentă şi încercând parcă să mai repare din greşelile de până atunci. Pe mine m-a atras partea vizuală suficient cât să continui să-l urmăresc, dar înţeleg cum asta n-ar fi de ajuns pentru unii.
) şi n-am reuşit să găsesc mare lucru.
Cum ai zis şi tu, dincolo de universul promiţător, legătura cu BSG mi se pare mai mult un blestem – de asta nici n-am insistat pe aspectul ăsta în articol. Sunt convins că tonul foarte diferit a alienat mare parte din fanii BSG (care deja erau sceptici după finalul… controversat de care a avut parte), iar prejudecăţile vizavi de BSG au îndepărtat din oamenii care ar fi putut, altfel, să-i dea o şansă.
Poţi să-mi dai mai multe detalii despre Colonial One, te rog? Sună interesant (haha, oare de ce
@Andrei: O să-mi permit un inside joke şi-o să zic că precis e multă lume care aşteaptă serialul “Gay Hitman from Space”, starring Sasha Roiz
Colonial One ii un serial din care-am vazut doar pilot-ul, dar care pare destul de promitator, despre un colonist rus care o trait pe Marte singur vreo 20 de ani ( de la sfarsitul Razboiului Rece) si care aterizeaza undeva in state.
Production value destul de scazut, dar deh, crowd-funding, dar o poveste promitatoare. Il gasesti (legal) pe torrente.
Damnit, ii zice Pioneer One. Deh, prea multa vorbaraie de BsG
heheh, mă gândeam eu
mersi de pont, oricum. I’ll check it out.