Despre farmecul discret al banalului
Articolul a fost scris de Eliza Zdru şi trimis spre publicare Ginger Group.
După proiecţia filmului, Michael Stewart – antropolog britanic şi membru al juriului – vine în faţa spectatorilor pentru a modera o discuţie cu Cristi Puiu şi îl roagă să explice de ce „ne-a plictisit timp de două ore cu acest film”. Ne aflăm în ziua a cincea a ediţiei cu numărul 10 a festivalului internaţional de documentar Astra Film Sibiu, unde Cristi Puiu a fost invitat, printre altele, să prezinte publicului un documentar favorit. Documentarul cu pricina este The Store, realizat de Frederick Wiseman, iar remarca lui Michael Stewart este, evident, o glumă. Cu subtext. Glumă pe care nu au prins-o unii dintre spectatorii care au părăsit sala înainte ca filmul să ajungă la creditele de final.
stânga – secvenţă din film, dreapta – photo portret Frederick Wiseman
The Store este un documentar observaţional ce urmăreşte în detaliu varii procese interne ale funcţionării magazinului Neiman-Marcus din Dallas – un magazin de lux de dimensiuni impresionante. Privirea non-intrusivă traversează raioanele, sălile de şedinţe, cabinele de probă, standurile şi saloanele de înfrumuseţare cu nondiscriminarea unui interes avid, necondiţionat de nici o perspectivă părtinitoare. Wiseman îşi aşează camera cu o abilitate de indiviat, făcând abstracţie de sine şi reuşind să perturbe minim acţiunile persoanjelor pe care le surprinde. De fapt, cel mai fascinant aspect la acest film este sentimentul că priveşti direct la realitatea descrisă, fără mijlocirea unui aparat care interpune viziunea regizorului între tine, privitor, şi lumea din faţa camerei de filmat. De fapt, este ceea ce face ca acest tip de discurs să poarte denumirea de „cinema direct”.
Rezultatul poate da impresia de redundanţă. În definitiv, lipseşte pornirea regizorală de a ordona realitatea conform unei viziuni proprii şi în funcţie de un anumit sens urmărit a se creiona. La nivel semnificativ, de la o secvenţă la alta intervine repetitivitatea. Şedinţele de pitching, de brainstorming şi de analiză din sălile executivilor, cursurile de instruire a vânzătoarelor din anumite raioane, goana după cumpărături la preţuri fabuloase, ifosele şi capriciile cumpărătoarelor bogate, toate exprimă, fără cea mai mică intenţie de a face acest lucru, blamarea unui consumerism atât de pronunţat. Cu toate acestea, nici una din mulţimea de secvenţe ce se succed la nesfârşit nu plictiseşte. Ceea ce vrea să facă Wiseman este pur şi simplu să privească, să înregistreze ceea ce descoperă, totul cu o fascinaţie pentru cotidian şi pentru oamenii care îl populează pe care, dacă o împărtăşeşti, te vei găsi de asemenea fascinat de acest film repetitiv, plictisitor, redundant şi lung. Toate, în sensul pozitiv.
O singură secvenţă le depăşeşte pe celelalte ca intensitate, aducând o încordare enervantă. Într-un birou, un angajat intervievează o posibilă candidată la un post în magazin. Intervievata turuie, uitând să respire, încercând să se vândă intervievatorului, exprimându-şi credinţa supremă în religia Neiman-Marcus. Devotamentul ei, rar întâlnit printre fanatici sau mistici, ameninţă să aducă suspans în discursul lui Wiseman. Dar secvenţa următoare reaşează privitorul înapoi în neutralitatea observaţională de mai devreme.
În finalul filmului apare Stanley Marcus, omul care conduce imperiul. E aniversarea lui şi simte că trebuie să marcheze elegant celebrarea, livrând audienţei o intonare obosită şi senilă a piesei My Way a lui Frank Sinatra. E finalul apoteotic al unui discurs care rar ridică tensiunea la cote atît de mijlocii.
Revenind la motivul pentru care Cristi Puiu a ales să plictisească audienţa cu acest film: regizorul român împărtăşeşte, după cum a afirmat în răspunsul dat lui Michael Stewart, fascinaţia lui Wiseman pentru celălalt şi dedicaţia cu care îl studiază şi înfăţişează. Fantastică plictiseală.
.
Cristi Puiu şi Michael Stewart (foto credit: Alisa Tarciniu)
