De vorbă cu tăcerea
Articolul a fost scris de Eliza Zdru şi trimis spre publicare Ginger Group.
Una dintre multele apariţii enigmatice cu care nenumitul personaj principal Lone Man se întâlneşte pe parcursul călătoriei sale are asupra sa, pe lângă obişnuitul mesaj încriptat strecurat într-o cutie de chibrituri, o vioară. Îi spune că muzica continuă să rezoneze într-un instrument, mai ales dacă acesta este construit din lemn, multă vreme după ce muzicianul a încetat să cânte la el. Dacă găseşti resurse în tine, o poţi auzi. “La fel ca orice altceva, presupun că e o chestiune de percepţie”. Pe undeva, înţelegerea acestui aforism este echivalentă cu înţelegerea muzicalităţii filmului în sine şi înseamnă că probabil vei continua să îl “auzi” rezonând multă vreme după ce acesta se va fi terminat.
Elegant lipsit de orice intrigă consistentă, The Limits of Control se construieşte pe meditaţie, introspecţie, muzică şi stare. Şi, ca de obicei la Jarmusch, pe căutare. Şi aici e vorba de o călătorie, hai să-i spunem iniţiatică, în care prea puţin contează ce se află la capătul său, ci descoperirile care punctează fiecare etapă a drumului.
Lone Man (Isaach De Bankolé) e, până la proba contrarie, un ucigaş plătit care are de îndeplinit o misiune în Spania. Singuraticul are de străbătut o pistă ce pare bine gândită şi stabilită de cineva, pe parcursul căreia întâlneşte o serie de personaje care îi dau indicii despre cursul pe care îl ia “misiunea”. Petrece doar câteva minute cu fiecare şi tot ce face este să schimbe cu ele cutii de chibrituri, în care se găsesc mesaje încriptate. El nu pare să cunoască aceste personaje, ele par că îl cunosc pe el. De fapt, e ca şi cum i-ar “organiza” traiectoria, la care Lone Man, rămâne, până în ultima clipă, un martor impasibil, intervenind minim. El e probabil cea mai misterioasă apariţie dintre toate personajele care populează filmul. Rareori se exprimă, iar atunci când asta se întâmplă, o face monosilabic. Cea mai expresivă armă a sa e figura stoică, înlemnită şi imperturbabilă.
Isaach De Bankolé
Lone Man rămâne indiferent la axiomele filosofice care i se servesc pe tavă, uneori în limbi necunoscute. Nu protestează niciodată că nu înţelege. Dimpotrivă, pare că înţelege de mult totul. Fie. La vida no vale nada, oricum.
Am să împart o impresie care mi-a dat târcoale până în ultima secvenţă a filmului, care, în sfârşit, conţine o fărâmă de acţiune. În toate celelalte momente, am avut în minte aceeaşi greutate de argumente pentru a crede, pe de o parte, că în film este vorba despre un criminal plătit care are de îndeplinit o misiune, iar pe de altă parte, că Jarmusch induce privitorul într-o eroare continuă şi că Lone Man e doar un tip într-o călătorie iniţiatică şi enigmatică, care asistă, fascinat şi impertubabil în acelaşi timp, la un oarecare spectacol al vieţii.
Cel mai recent film al lui Jim Jarmusch se aseamănă pe undeva, dacă se poate face o astfel de comparaţie, cu primul său lungmetraj, Permanent Vacation, la fel de lipsit de orice intrigă sau fir narativ, dar la fel de mult construit pe contemplaţie, introspecţie şi muzică. În acesta, un tânăr pierde-vară îndrăgostit de muzica lui Charlie Parker se plimbă pe străzile New-York-ului, încercând să descopere şi să smulgă un sens existenţei şi întâlnind, pe parcurs, o serie de personaje disparate, fantomatice şi la fel de evanescente ca şi sensul atât de mult căutat. Filmul era primit în 1980 la fel de prost ca şi The Limits of Control în 2009, numai că, atunci, Jarmusch avea 27 de ani şi era student la Tisch School of the Arts, unde eşua în a atrage atenţia cuiva asupra proiectului său. Între timp, regizorul american a ajuns la al zecelea lungmetraj şi a căpătat suficientă aprobare din partea criticii, bineînţeles în limitele filmului independent, şi suficientă admiraţie din partea cinefililor. Ceea ce nu îi împiedică însă pe critici să continue să caute în filmele sale aceleaşi stereotipuri dintotdeauna. Şi negăsindu-le, să desfiinţeze filmul. The Limits of Control a primit cronici unilateral devastatoare. A fost trecut la cazuri irecuperabile pe acelaşi argument tărăgănat de toată lumea, că nu are intrigă. Much ado about nothing, cam la asta s-ar gândi Lone Man. Că de spus, n-ar spune-o niciodată. Ce atâta vorbă.
La un moment dat, o blondă care seamănă cu Tilda Swinton se aşază la masa Singuraticului şi îi spune: “Cele mai bune filme sunt ca visele despre care nu eşti foarte sigur dacă le-ai visat sau dacă s-au întâmplat cu adevărat”.
Cu:
Două cafele espresso, întotdeauna în ceşti diferite; Paz de la Huerta, Tilda Swinton, John Hurt, Gael Garcia Bernal, Bill Murray; Christopher Doyle în spatele camerei de filmat; şi muzică Boris.
Imi place mult cronica asta, de-abia astept sa vad filmul.
bravo!
Nu am văzut filmul, dar cronica ta este fix în atmosfera Jarmush. Până şi faptul ca filmul a avut parte de cronici proaste, ai degajat-o tot într-un stil jarmushian (k să zic aşa). Fain. Detaşat. Să mai scrii
Multumesc. Cu siguranta voi mai scrie:)