A rat in a maze: “Shutter Island”
Articolul a fost scris de Anca Merce şi trimis spre publicare Ginger Group.
“Ca un şobolan într-un labirint”, replica unuia dintre personaje. Aşa te simţi la noul film marca Scorsese. Shutter Island nu e recomandat claustrofobilor sau nevricoşilor. Pentru că-ţi pune simţurile la încercare. Ceea ce orice thriller psihologic reuşit ar trebui să facă.
Teddy Daniels (Leonardo DiCaprio) e un detectiv care ajunge pe insula Shutter cu noul său partener Chuck (Mark Ruffalo), pentru a investiga dispariţia unei paciente de la spitalul de boli mentale Ashecliffe. Insula în sine e o capcană mortală, stâncoasă şi sălbatică. Perimetrul azilului e electrificat, paznicii înarmaţi par mai mulţi decât pacienţii, iar Dr. Cawley, jucat de Ben Kingsley, are “malefic” scris pe frunte. Muzica terifiantă, combinaţie de Psycho şi Jaws, cu interludii de Mahler, e ea însăşi un personaj. E conştiinţa filmului, e cea care te pune în alertă, care îţi zgândăreşte imaginaţia şi îţi face pielea de găină.
Pe parcurs, îţi dai seama că nu doar pacienţii de la Ashecliffe au traume psihologice. Detectivul Teddy îşi visează în fiecare noapte soţia moartă, dar şi o experienţă trăită în război, fiind prezent la eliberarea evreilor din lagărul de la Dachau; toate aceste momente îi bântuie conştiinţa.
Mark Ruffalo & Leonardo DiCaprio
La Shutter Island nu eşti doar spectator. Ai şi tu insignă, încerci să găseşti piesa-cheie şi citeşti fiecare expresie facială ca pe ziarul de azi-dimineaţă. A clipit, i-a tremurat mâna, avea ochii roşii? Visele lui Daniels au ceva de Charlie Kaufman în ele, la fel ca şi presupusele scene de halucinaţii. Combinaţie de simţuri şi imagini care te lasă perplex, dacă eşti unul din cinefilii care chiar intră în pielea personajului. DiCaprio are un joc actoricesc mai bun cu fiecare film pe care îl face cu Scorsese. Frică de necunoscut şi chiar de el însuşi, neîncredere în cei din jur şi puţină nebunie se îmbină pe faţa lui Teddy Daniels cu o complexitate autentică şi covârşitoare. Pe Ben Kingsley e greu să-l citeşti, i-ai pus deja o etichetă şi cu greu scapă de ea pe parcursul filmului.
Undeva pe la mijloc, în momentul în care ţi se aprinde beculeţul de teoria conspiraţiei, eşti în stare să bagi mâna în foc că întreaga insulă colcăie de nazişti, că ceva sigur e putred şi Teddy e prins, e o capcană, ţi se accelerează pulsul şi speri la un final apoteotic, în care detectivul găseşte fata, salvează ce e de salvat şi îi jupoaie pe nazişti în pur stil Inglourious Basterds. Dar dacă te-ai înşelat? Şi în ce măsură?
Ei, pentru a afla răspunsul la întrebare, trebuie să te duci să vezi filmul. Pentru că merită. Nu e 3D şi nu are pretty colours (de fapt, întreaga atmosferă e una de film noir), dar e una din acele rare producţii la care mai şi gândeşti şi eşti mai mult decât un tomberon pentru popcorn. Ca să fiu cinică, probabil de aceea la Shutter Island am văzut cel mai mare număr de spectatori luându-şi tălpăşiţa pe la jumătate.
Shutter Island te va surprinde. În mod plăcut, ca realizare cinematografică, în mod mai puţin plăcut, ca deznodământ.
Încă o stea pentru magnificul duo Scorsese-DiCaprio, după Gangs of New York, The Aviator şi The Departed. “Bătrânelul” Marty (ei, na, nu comentaţi, are aproape 68 de ani), a primit recent, la Globuri, premiul Cecil B. DeMille pentru munca sa de o viaţă în cinematografie. Şi dacă stai să te gândeşti că a luat un singur Oscar, pentru The Departed, dar ce de filme au ieşit de sub bagheta sa: Taxi Driver, The Last Waltz, Raging Bull, Goodfellas, Cape Fear, The Age of Innocence, Casino…
Cum spunea Robert De Niro în discursul său de la Globuri: “Marty eats, drinks and sleeps film. I hear there are videos on the Internet of Marty having sex with film.”
Marty se joacă cu mintea noastră în acest nou film, estompează linia dintre realitate şi iluzie cu farmec şi maliţiozitate, ne strecoară îndoieli şi idei pe care ştie că le va spulbera de-a dreptul mai târziu, totul spre deliciul final al neprevăzutului, al inimaginabilei rezolvări. Şi noi ce facem? Cerem mai mult, bineînţeles!
Filmul prezinta ~50% din faptele din carte. Este ca un rezumat al rezumatului. Nu ai parte de lucrurile simtite de Edward in timpul crizelor, codurile sunt reduse la numar in film (doar unul), nu este prezentat momentul in care a intalnit-o pe sotia sa, Dolores etc.
In afara de aceste gauri (care oricum nu puteau fi puse pe pelicula, deoarece ar fi trecut de cele 138 de minute), filmul este excelent realizat.
Un articol reusit, dar trebuie de precizat ca merita sa citesti cartea, de Dennis Lehane inainte de a vedea filmul!
Ultima replică a filmului “Is it better to live as a monster or to die as a good man?” face toţi banii.
@George, nu am citit cartea, dar multumesc pentru completare.
sunt adepta metodei first book then movie oricum 
Destul de interesant filmul, desi am inceput sa il vad tarziu in noapte, nu am putut sa ma dezlipesc de el, a fost printre putinele filme care practic m-a tinut in fata lui si m-a facut curios despre ce se intampla in continuare. Asta o zic pt ca ma asteptam ca aceasta sa fie reactia generala a publicului, in ciuda a ceea ce am citit in articol despre plecatul pe la jumatate.
Despre film as fi fost curios sa aud niste pareri, eu am ramas in dubiu chiar si la sfarsit, pana la urma mi-a placut filmul pt ca practic lasa foarte mult loc de interpretari, nu e atat de evident sau concret ca majoritatea.
*spoiler* eu eram curios, pt ca m-am tot contrazis, pana la urma, dicaprio e nebun sau nu? sunt destule dovezi atat intr-un sens, cat si in altul.
“Visele lui Daniels au ceva de Charlie Kaufman în ele, la fel ca şi presupusele scene de halucinaţii.”
glumesti, nu?