De la Hermann Hesse la rock sloven
Povestea începe acum destui ani, pe vremea când fie pe MTV se dădea cu adevărat muzică mai bună fie aveam eu vârsta la care mai puteam găsi pe-acolo ceva demn de ascultat. Săptămânal se difuza o emisiune gen “Rock Chart” şi de multe ori nici una din cele 10 piese din top nu-mi plăcea mai tare ca jingle-ul de 5 secunde din generic. Jingle despre care multă vreme am avut impresia că e ceva de sine stătător, încropit ad-hoc, să “meargă” cu tematica emisiunii: ceva chitară cu distors, ceva sintetizator, melodie catchy.
Întâmplarea a făcut ca mult mai târziu, într-o noapte oarecare, zapând aiurea printre posturile de muzică, să dau peste un videoclip. M-a atras iniţial stilul de filmare – puţin dark, cu ceva efecte speciale. Piesa nici n-am sesizat-o până nu m-a lovit fix în creştetul capului melodia jingle-ului de la MTV. Aşadar ăla chiar era un fragment dintr-o piesă adevărată. Cât de tare! Am aşteptat apoi finalul piesei pentru a vedea cine cântă. Am luat cea mai apropiată bucată de hârtie (ceva factură de Romtelecom) şi în întuneric am mâzgălit pe ea: “Siddharta – My Dice“.
A doua zi, căutând pe Internet, descopeream trupa ce avea să-mi fie obsesie muzicală pentru următorul an şi ceva.
Siddharta sunt o trupă slovenă formată pe la mijlocul anilor ’90. Pe parcursul carierei au înglobat în rock-ul pe care-l cântă tot felul de influenţe, de la jazz (spre început) la industrial (perioada de mijloc) şi până la progresiv (în prezent). La ei acasă sunt un nume uriaş, deşi faima lor europeană se restrânge la spaţiul ex-iugoslav şi la câteva concerte prin Germania, Italia şi Cehia. Ăsta e un lucru pe care nu prea mi-l explic; să arunci totul pe seama barierei lingvistice mi se pare cam facil. Pentru că trupa cântă aproape exclusiv în slovenă – doar single-urile beneficiază constant de versiuni în engleză pe care, evident, toţi slovenii le critică pentru versurile care sunt mult mai faine în original. Un singur album, Rh- din 2003, a beneficiat de o versiune tradusă integral. Într-un fel, mă gândesc că ăsta este compromisul ideal pentru o trupă care se simte mai în largul ei în limba maternă. Nici nu-ţi forţezi mâna devenind ridicol într-o limbă pe care n-o stăpâneşti, dar laşi şi o portiţă pentru publicul internaţional care poate să te descopere. Eu, cel puţin, am făcut cunoştinţă cu ei în engleză dar am ajuns să-i ascult numai în slovenă – chit că nu înţeleg mai nimic.
Muzica, de asemenea, este suficient de variată cât să se găsească ceva interesant pentru majoritatea ascultătorilor. Siddharta nu sunt o trupă metal, dar din când în când arată, cântă şi se comportă ca una. Nu sunt o trupă de balade, însă îşi permit destule momente de sensibilitate. Nu sunt o trupă ce cântă cuminte şi aşezat la chitare acustice (sau la pian), dar din când în când îşi mai asumă rolul ăsta şi nu le e deloc peste mână.
Ce apreciez constant este profesionalismul care răzbate dinspre ei în toate domeniile. Răsfoindu-le site-ul şi privindu-le videoclipurile ai putea zice că sunt cine ştie ce trupă uriaşă care are vânzări de milioane. Şi nu se cantonează niciodată, venind mereu cu câte o năzbâtie atractivă. Albumul Rh- a fost lansat în vreo trei sau patru versiuni, inclusiv o ediţie limitată “Bloodbag” (cu un packaging amintind de o pungă de sânge) ce se găsea în magazine agăţată de stative speciale. Piese de pe primele două albume (Id – 1999, Nord – 2001) au beneficiat, pe albumul Silikon Delta (2002), de remixuri realizate de artişti locali, printre care şi legendarii Laibach. Cel mai recent album, Saga (2009), a beneficiat de o super campanie promoţională, cu un teasing sub formă de puzzle şi un site dedicat. Şi stai şi te întrebi – cum reuşesc oamenii ăştia?
Dincolo de faptul că majoritatea videoclipurilor sunt realizate excelent, atât ca idee cât şi ca execuţie, atingând nişte standarde pe care nu le-am întâlnit nici la trupe mult mai “mari”, oamenii duc ideea de “live” la un nou nivel. Astfel, au pus la cale în 2007 un “Maraton” în care au stat pe scenă mai bine de cinci ore, interpretând toate cele 56 de piese lansate până atunci; au organizat apoi un unplugged la radioul naţional pe care l-au lansat pe DVD, şi în general nu le ia mai mult de o lună să ducă un concert pe vreun stadion din Ljubljana la statutul de “sold out”. Sau uite, acum o săptămână au cântat într-un orăşel de la malul Adriaticii pe o scenă plutitoare în mijlocul unui golf, publicul privindu-i de pe plajă.
Însă fără îndoială cel mai mare proiect marca Siddharta a fost concertul cu care au început, în 2003, turneul de promovare a celui de-al treilea album, Rh-. Pe stadionul central din Ljubljana, în faţa a peste 30,000 de oameni (plus câteva mii care ascultau de pe-afară, că nu mai era loc), show-ul se desfăşura concomitent pe trei scene diferite: în mijloc era trupa, în stânga erau acompaniaţi de orchestra radioteleviziunii, iar în dreapta piesele aveau parte de o coregrafie live cu peste 60 de dansatori. Hai să ne gândim un pic la resursele necesare pentru o mobilizare de asemenea factură. Şi să ne amintim că toată Slovenia are cam tot atâta populaţie cât Bucureştiul.
Şi vin şi mă uit la noi. Avem vreo trupă formată în anii ’90 capabilă să umple un stadion? Avem vreun artist în general, de orice fel, capabil să umple un stadion? Poate Iris, Phoenix sau Ştefan Bănică Jr. ar umple stadionul de rugby de la Arcul de Triumf dacă ar organiza ceva monumental mediatizat în draci şi promovat cu un an înainte. Şi mă întreb mai departe – unde e problema? La artiştii care nu-şi asumă riscuri, nu inovează, nu-şi valorifică potenţialul, mulţumindu-se să băltească în confortul călduţ obţinut la scară mică? La societatea care funcţionează după repere complet disfuncţionale, împiedicându-i pe artiştii veritabili să ajungă acolo unde ar putea? La românul de rând care calcă pe cap şi trage înapoi, incapabil să susţină ceva sau să funcţioneze într-o echipă? La mentalul românesc înţesat de orgolii mărunte care îi împiedică pe oameni să pună cărămidă de la cărămidă şi să construiască ceva durabil?
Dintre toate trupele rock româneşti, Viţa de Vie mi se par singurii care, la un moment dat, ar fi putut ajunge la nivelul ăsta de trupă-cult a unei generaţii, ba chiar a unei decade. Le-a lipsit un teren fertil în minţile populaţiei (şi-au ratat momentul debutului cu vreo 3 ani) şi un sprijin masiv în media. Apoi au văzut că nu merge şi s-au resemnat şi ei, “românizându-se” la scară mică într-o ţară în care rock-ul este eminamente underground.
Poate că la urma urmei, problema noastră este populaţia prea numeroasă 
Cu gândul şi cu resemnarea asta, am să închei revenind la Siddharta. O trupă cu multe chipuri pe care o tot ascult de vreo patru ani şi pe care sper că am s-o văd, măcar o dată, pe viu. Un “caz atipic” la nivel de showbiz, un exemplu de performanţă şi profesionalism la nivel artistic şi un excelent studiu de caz la nivel socio-cultural.
Noi mai avem până acolo.
Şi dacă vă întrebaţi ce treabă are Hesse în toată povestea, l-am folosit doar ca pretext – aşa cum l-au folosit şi băieţii când au ales numele trupei.
Excelent material! Si o trupa pe cinste!