Oamenii lui Mihai Mateiu
Mai prin toamnă eram întrebată cu ce scriitori români aş împărţi o masă. M-am fâstâcit cu răspunsul, pentru că nu prea citesc autori români contemporani. Dacă mi-ar fi picat în mâini cartea lui Mihai Mateiu, domnul cu pricina ar fi fost negreşit pe lista mea şi la masa mea imaginară/tă.
Trecând peste faptul că aşa mică şi galbenă cum e, cartea arată delicios [Casa de Pariuri Literare e-un nume nou pentru mine şi posibil o editură mică, dar atentă la detalii (obsesia asta cu frumuseţea cărţilor mi s-a dezvoltat recent, odată cu The Sense of an Ending, Man Booker Prize-ul de anul ăsta - povestea copertei o puteţi citi aici)], şi trecând cu greu şi peste faptul că pe coperta patru Attila Bartis (da, domnul cu Tihna, una dintre cele mai bântuitoare cărţi scrise vreodată) spune că “autorul reuşeşte crearea unui întreg univers atât de firesc precum respiră” şi că “amândoi provenim din lumi similare”, ne rămân cele 13 povestiri concentrate pe 100 de pagini care se termină prea repede.
M-a uimit consistenţa fiecărei poveşti, portretul fiecărui personaj creionat cu cele mai fine linii; Mihai Mateiu e-un tare bun observator al lumii din care face parte (am recunoscut descrierile Clujului drag şi mie, unde autorul locuieşte de 13 ani). Oamenii lui sunt puşi în faţa unor situaţii limită, al căror final îl poţi întrezări printre rânduri, dar nu asta te ţine legat de poveste, ci analiza teribilă pe care scriitorul le-o face personajelor sale – le sfredeleşte mintea şi inima cu burghiuri de cuvinte, până îi lasă fără suflare în paginile din mâinile tale. Pare el însuşi fără milă pentru ce le face personajelor sale – cine a mai îndrăznit să îl prezinte pe Moş Crăciun bătut de beţivii satului şi înjurând în faţa copiilor?; cine şi-a mai imaginat o femeie pe moarte horcăind de parcă “moartea o călărea în lege” sau un copil “muşcat din spate de râsetele” unor ţigăncuşe?
Mihai Mateiu o face; şi-o face atât de natural încât nici nu te îndoieşti de veridicitatea faptelor şi a personajelor. De altfel, la vară când voi merge la Cluj o să mă uit cu atenţie în jurul meu – ştiu că oamenii lui trebuie să mişune prin oraş cumva (mai puţin cei din marea surpriză, sau, cine ştie).
Diseară cartea se lansează la sub_Cărtureşti. Haideţi şi voi, dacă autorul e atât de mişto ca poveştile (nici c-are cum altfel, n-am cunoscut om care să lucreze la Cărtureşti şi să nu fie aşa), o să fie tare bine.
[...] s-a întâlnit cu Oamenii lui Mihai Mateiu, car ei-a plăcut atât prin consistenţa cărţii, dar şi cum arată. [...]