Dictatura mâinilor pătate în ţara orbilor
V-aţi gândit vreodată ce s-ar întâmpla dacă PRM sau Noua Dreaptă ar câştiga alegerile? Cum ar arăta România cu un preşedinte ca Vadim sau vreun alt lider naţionalist radical? Citind romanul Căutătorul de capete al scriitorului mexican Antonio Ortuño, cu siguranţă vă vor preocupa astfel de întrebări.
Există o categorie restrânsă de proze care au un personaj principal cu care cititorii nu se pot identifica şi nu pot empatiza; mai mult, ei ajung chiar să-l urască. Álex (Alejandro) Faber, actorul-narator al romanului de faţă, este unul dintre cei mai detestabili eroi pe care i-am întâlnit vreodată.
De la începutul în care autorul apelează la convenţia manuscrisului pregătit pentru publicare, Álex ne informează că este un ratat şi că, deşi n-are nici 30 de ani, a comis deja “câteva mârşăvii”, din pricina cărora este urmărit de remuşcări; acum locuieşte într-un oraş străin dintr-o ţară străină şi vrea să vorbească (stimulat financiar de un editor) despre războiul pe care l-a pierdut, oferindu-ne o mărturie (mai puţin mârşavă decât relatărilor celor rămaşi în urmă) despre nişte vremuri tulburi. “Nu se poate ajunge la o înţelegere cu dictatura – e bine ca, din partea ei, să ne aşteptăm doar la uitare sau la un glonţ din ceafă, urmat de tăcere”. Suntem avertizaţi, aşadar, asupra poveştii pe care o vom parcurge în continuare.
Protagonistul este, la fel ca şi creatorul său, jurnalist, iar această profesie îi prilejuieşte prima explicaţie a titlului romanului:
“Ziaristul e un simplu căutător de capete. Umblă după nume şi chipuri: recolta lui nu poate fi limitată decât de neştiinţă sau greaţă. Ziaristul se răzbună în numele oamenilor de rând pe toţi cei care afişează cu ostentaţie nume celebre, frumuseţe, talent, putere sau bani, pe tot ce se perindă prin titlurile şi articolele din ziare. E mintea omului de rând ridicată împotriva tuturor problemelor complexe…”
Problema este că Álex făcuse parte, de la începutul liceului şi până la intrarea la facultatea de jurnalism, dintr-un “grup de fascişti ultranaţionalişti – capete rase, cămăşi negre, bocanci înalţi, pumni neliniştiţi, cuţite lungi – care se adunau într-o casă sărăcăcioasă de la ţară, ca să se manifeste şi să scoată urlete mai mult sau mai puţin extremiste”, grup cunoscut ca “Republicanii”, iar acum este reporter (la Politică şi apoi la Crime) pentru “Viitorul”, un ziar progresist / liberalist (altfel spus, antifascist).
Căutătorul de capete pare iniţial un roman poliţist cu elemente politice, al cărui erou strânge informaţii despre crimele tot mai dese – şi tot mai violente – care au loc în întreaga ţară (atenţie, nenumită!), realizând că fusese mult timp “un orb între orbi”. Responsabilă pentru escaladarea violenţei este, descoperă Álex, Mişcarea Naţională “Mâinile Curate” (antifrastic nume…), condusă de candidata la preşedinţie Guadelupe Garza. (Impresia de roman poliţist ne va fi întărită ulterior de Manú, şefa ziaristului, care îi reproşează acestuia: “Tu nu vorbeşti ca oamenii normali şi nu foloseşti cuvintele oamenilor normali. Vorbeşti ca din romanele poliţiste. Iar vremurile ne cer să vorbim ca oamenii normali…”.)
Dacă Álex ni se pare un detectiv neortodox (alcoolic şi afemeiat, printre altele), însă incoruptibil (posibil prototip: Philip Marlowe), ne schimbăm opinia despre el atunci când primeşte banii murdari ai fostului tovarăş şi prieten Sergio Teufel, în prezent ginere al lui Guadelupe Garza şi şeful “campaniei” ultraviolente a acesteia, şi apoi intră în Mişcare, contribuind din plin, prin articolele sale, la ascensiunea politică a naţionaliştilor extremişti.
De aici încolo, în timp ce ţara eroului nostru este înecată în sânge, noi îi urmărim fascinaţi evoluţia, pentru a afla cât de mult poate decădea un om şi dacă poate exista vreo izbăvire la capătul unui asemenea drum. Iar Antonio Ortuño ştie cum să menţină interesul cititorilor săi, folosind personaje colorate, care de care mai bizare, şi răsturnări de situaţie spectaculoase. Astfel, ajungem rapid la finalul ciclic în care Álex, pe deplin conştient de sentimentele pe care le nutrisem pentru el, ni se adresează: “Voi face un pact cu tine, cititor curios: m-ai urât prea mult timp. Acum am să mă întorc la morţii mei şi am să te las în pace.”
Aici am să vă las şi eu în pace, cu convingerea că acest roman distopic (plasat într-un timp sumbru, care poate fi trecut, dar şi viitor), cu notele sale eseistico-filosofice, vă poate captiva şi pune pe gânduri, dacă îi daţi o şansă.
El buscador de cabezas de Antonio Ortuño a fost selecţionat de prestigioasa revistă culturală Letras Libres printre cele mai bune cinci romane mexicane din 2006. Cartea a apărut la noi, anul acesta, în colecţia “Zohra” a editurii IBU Publishing, traducerea din limba spaniolă fiind semnată de Laurenţiu Dulman.
