O transmisie de la partida de ceai
The Tea Party au fost o trupă-cult a anilor ’90, marcând deceniul prin sound-ul lor original şi expresiv, variind de la blues la rock alternativ cu tuşe progresive şi orientale. Asta la ei acasă în Canada, căci din păcate în lumea largă nu prea s-a auzit de ei în toţi cei cincisprezece ani de activitate, până la despărţirea din 2005. Lucru foarte rău şi oarecum inexplicabil prin prisma calităţii muzicii, explicabil mai degrabă prin lipsa unei promovări eficiente. Dacă ar fi fost în ’97 Internetul ceea ce este astăzi, altfel am fi vorbit acum despre ei. De altfel, tocmai datorită Internetului muzica lor este redescoperită în zilele noastre, comunităţi de fani “The Tea Party” apărând peste tot în lume, din Rusia până în Argentina. Sunt curios România cum stă.
Al treilea album din cariera lor, primul şi deocamdată unul din doar cele două audiate de mine în întregime până în prezent, Transmission a fost lansat în iunie 1997 la EMI. Aici, The Tea Party continuă pe o linie asemănătoare precedentului album The Edges of Twilight, îmbogăţind sound-ul de ansamblu cu noi influenţe electronice şi industriale ce contribuie la o atitudine puţin mai “abrazivă” pe unele piese. Fanii die-hard ar zice că e ultimul album valabil scos de băieţi, următoarele trei (şi ultimele) constituindu-se în încercări relativ eşuate de a se face vânduţi în State. Acuma… tocmai faptul că n-au reuşit arată că e totuşi ceva şi de capul albumelor ălora, ceea ce nu-mi anulează chiar orice speranţă în ceea ce le priveşte. Dar tranziţia de la Transmission trebuie totuşi că e destul de brutală.
Asta pentru că Transmission e un monstru cu multe chipuri. Se digeră cam greu, nu prea e muzică de radio şi chiar şi audiţia dintr-un foc a albumului poate fi un pic obositoare, în ciuda lungimii relativ comune de puţin sub 50 de minute. Se petrec o grămadă de lucruri aici; e suficient să menţionez cele două extreme între care pendulează muzica de pe album – influenţele orientale şi sound-ul industrial, electronic – pentru a schiţa o idee a peisajului general. Un bun exemplu este chiar prima piesă, „Temptation”, al cărei intro de baglama (sau un instrument asemănător oriental) e curmat de o percuţie rece, sanitară, completată mai apoi de o instrumentaţie puternic „electronizată” de rock alternativ. Elementele astea mai că mi-ar aduce aminte de muzica “Nine Inch Nails”, însă în mod ciudat mai degrabă de „With Teeth” din 2005 decât de ce făceau prin anii ’90. Ca să nu mai menţionez inserţiile de pian, care se găsesc şi la The Tea Party într-o măsură care putea fi puţin mai mare, pentru gustul meu, dar care reuşesc (împreună cu vocea) să „încălzească” sound-ul industrial.
În liniile astea se desfăşoară întreg albumul, cu partitura vocală asigurată de un Jeff Martin care aproape ai zice că face pe Jim Morrison dacă n-ar suna câteodată a Trent Reznor urlând cu vocea lui Chris Cornell. De altfel, individul poate fi ascultat şi în proiectul său de după destrămarea The Tea Party intitulat The Armada.
Transmission m-a surprins prin freshness – sună, într-adevăr, a anii ’90, însă mai mult prin producţie decât prin idei. Fiindcă nu mulţi au mai mers pe calea deschisă aici de The Tea Party, şi până şi ei se pare că n-au ajuns aici decât accidental. Canadienii sunt departe de a fi “a one album band”, dar percepţia generală e că Transmission ar fi vârful carierei lor. Din acest motiv, de altfel, l-am ales pentru a face cunoştinţă cu trupa.
Albumul, de asemenea, oscilează între foarte multe stări. Piese vii, „rock”, precum „Temptation”, „Army Ants” sau „Gyroscope” au drept contrapondere bucăţi mai degrabă mellow, atinse şi de un strop de trăire psihedelică – pe linia asta se desfăşoară piese precum „Psychopomp”, „Alarum” sau „Emerald” care vin cu rezolvări ample, aproape antemice la nişte construcţii lente, întunecate, apăsătoare. Interesantă din acest punct de vedere este şi piesa de încheiere, „Aftermath”, care se apropie foarte mult de un dark ambient, singurele elemente mai „pământene” fiind vocea (mai degrabă în background şi ea) şi o percuţie sporadică. Un inspirat sfârşit de „transmisie”, ca un fade-out prelung, menit parcă a-ţi lăsa timp de re-acomodare cu lumea din jur după o audiţie nu neapărat solicitantă, dar diversă şi provocatoare.
Unele peste altele, Transmission e un album care merită să stea printre marile albume de rock alternativ ale anilor ’90 – măcar pentru diversitatea ideilor, dar nici din punct de vedere al execuţiei nu stă rău. Poate fi considerat chiar un experiment, în condiţiile în care “The Tea Party” au abandonat, pe albumele următoare, mare parte din elementele care-au reprezentat „ineditul” aici. A rămas însă în urmă un album eclectic, complet, pe care influenţe aparent divergente se împletesc cu îndrăzneală în spiritul unei muzici lipsite de prejudecăţi şi de frontiere.
Şi ca să închei în aceeaşi notă, a muzicii fără frontiere, am să spun că am zâmbit teribil când am aflat că Melechesh, trupă de black metal din Israel, au făcut în 2006 un cover după „Gyroscope” de pe Transmission. Ce fain mai funcţionează şi redescoperirile astea uneori 
Suntem cel puţin doi!!!
eu sper sa fim chiar mai multi
Îi aşteptăm să ridice mânuţele. :d Până atunci, ceai?