Passport control for Sziget Planet
Articolul a fost scris de Roxana Dobrin şi trimis spre publicare Ginger Group.
Acum câteva luni, citeam într-un articol că Asian Dub Foundation ar fi anunţat pe pagina lor de last.fm că vin la Sziget. A fost primul moment când mi-am zis “deci merg la Sziget din nou”. Între timp, au mai apărut festivaluri cu line-up-uri ce se previzionau orgasmatice, zvonul cu Asian Dub nu s-a adeverit şi, totuşi, tot la Sziget am ajuns. A treia oară. Pentru atmosfera cu care m-am obişnuit. Pentru surprizele pe care le descoperi în fiecare zi, deşi ai impresia că ştii pe de rost fiecare colţişor al insulei Obudai. Pentru credinţa mea, mai mult sau mai puţin superficială, că acolo se adună cei mai frumoşi oameni din Europa şi nu numai. Pentru toate acestea, Szigetul rămâne microcosmosul meu preferat, pe care am hotărât în sfârşit să-l experimentez total, trăindu-l la cort, dacă până acum alesesem confortul unui pat pentru cele 2-3 ore dormite în fiecare zi. Înainte de plecare, simţeam nevoia unor tutoriale de “cum să-ţi regăseşti cortul atunci când eşti beat”, însă totul a fost ok şi acum mi-aş da garsoniera supraîncinsă de la ultimul etaj pe cortul aşezat la umbră la Sziget, cu tot cu muzica de la trei scene şi urechelniţa care nu voia sa moară.
Sfârşit de Sziget
Articolul a fost scris de Roxana Dobrin şi trimis spre publicare Ginger Group.
Încep cu sfârşitul pentru că mi-e cel mai proaspăt în memorie. Ultimul concert văzut, ultima surpriză a festivalului: Fanfara Vagabontu – un grup de romi de prin satele Moldovei, stabiliţi de cinci ani în Marsilia şi conduşi de trompetistul Ghitsa Iorga.
şi eu New York
Manhattan, 1st Avenue
Pe Cinty Ionescu am cunoscut-o recent, la Sărbătoarea Muzicii de la Institutul Francez. Citisem despre ea în Decât o Revistă#2 şi am avut iar impresia că dau peste unul dintre acei oameni-nod pe care nu ai cum să nu’i ştii dacă te învârţi în anumite cercuri şi care ţin în palma lor mică legături între mai toţi oamenii pe care îi cunoşti. Cinty are peste 4.000 de prieteni pe Facebook şi avem 161 în comun.
Williamsburg, Brooklyn
Les voyages de l’âme
Gonesc cu bicicleta pe Calea Victoriei spre Green Hours. Abia pe la 8 se anunţă concertul, dar am stabilit cu I. că ne vedem mai devreme. Trec pe lângă ceainărie şi mă gândesc că ultima oară am fost cu tine acolo, ştiu că nici I. nu mai intră în ceainăriile astea. Nici eu. Ciudat cum îmi vin în minte astfel de amintiri, probabil de la vreme. Mă topesc şi broboane de apă îmi alunecă pe spatele gol; simt cauciucurile zdrobite de căldură, dar gândul unei seri cu vocea Mariei Răducanu îmi dă avânt.
Maria Răducanu & Pedro Negrescu @Uranus 144 (courtesy of Institutul Francez)
O şaorma cu de toate
Iniţial aveam de gând să-i zic “salată”, dar totuşi şaorma e mai potrivită contextului balcanic în care trăim Noi. E mai din topor, mai puţin rafinată (o “salată” are, totuşi, o anumită alură), mai junk-food şi totuşi infinit mai sinceră decât un Big Mac. E o îngrămădeală al cărei sens poate fi ireparabil deturnat de lipsa unuia dintre ingrediente sau de o proporţie deficitară între acestea. Căci, spre deosebire de hamburgerii făcuţi pe linia de producţie, care sunt mai degrabă un tot unitar, o şaorma este mai mult suma părţilor sale, o însăilare mereu inexactă, irepetabilă.
Undeva pe această linie sunt şi sentimentele pe care mi le-a lăsat spectacolul “Noi” al companiei Passe Partout sub oblăduirea lui Dan Puric.
7 Bob Dylan concert facts
Bob Dylan [by Tristan Legros]
byron singing in the rain
Pe 21 mai a avut loc deschiderea terasei Fabrica. Un eveniment interesant, prima dată când se deschide un asemenea tip de locaţie la clubul respectiv. Cu acest prilej de sărbătoare, pe o scenă amplasată afară, a avut loc de la ora 20:00 şi un concert byron.
Despre mătuşi, numai de bine
În casa părinţilor mei, toată lumea contribuie la curăţenia generală. Sâmbătă de sâmbătă, lună de lună, an de an. Abia după ce ştergi bine praful, scuturi aşternuturile, dai cu mopul şi perii covorul, te poţi juca sau face alte lucruri. Nu sunt musafiri care să vină sâmbăta, pentru că mama face curat de dimineaţă până seara şi ei ştiu că nu e bine şi frumos să o întrerupă. După ce terminăm cu toate camerele, noi, fetele, ieşim în curte unde îl ajutăm pe tata, iar mama rămâne să gătească pentru duminică. Zi sfântă, mergem la biserică să ne rugăm deopotrivă pentru cei morţi şi pentru cei vii şi apoi ne odihnim. Şi dacă am noroc, vine Miaga să ia îmi măsuri pentru vreo rochiţă.
Florentina Năstase (Miriam) şi Ada Simionică (Carola) [foto by Radu Afrim]
Să te regăseşti în textele pe care Radu Afrim le alege pentru spectacolele sale nu e greu. Dar când în ele îţi întâlneşti şi mama şi mătuşa, iar pe tine printre ele într-un du-te-vino ciudat, te cam sperii. După ce am văzut la Ploieşti Miriam W., am exclamat că şi eu la cei 16 ani ai ei am fost ea.
Disperare, numele tău este Hamlet
Se spune despre Céline că ar fi violat limba franceză. Aşa cum şi Ostermeier l’a violat puţin pe Hamlet şi Hamlet puţin pe Ofelia… Care Ofelia este bineînţeles Gertrude/Mutter/Mord.
Pe scenă, o groapă cu nisip ca cele în care se joacă în parcuri copiii, doar că aici plină de pământ şi de un cadavru care nu se lasă mort. În spate, o masă festivă ca în cina cea de taină iar în aer, o perdea de franjuri metalici, aurii, pe care se proiectează din când în când portrete distorsionate, perdea neliniştitoare ca mintea lui Hamlet.
Scrisoare închisă către un personaj imaginar
Dragă Adam Geist,
M-am hotărât să îţi scriu această scrisoare abia după ce te-am văzut pentru prima şi ultima oară. Şi povestea asta cu ultima oară nu e din cauza ta, ci din a mea. Mi-a făcut destul de mult rău întâlnirea cu tine. Nu te învinovăţesc de nimic, eu am insistat să iau trenul spre oraşul ăsta acalmiu şi fără de viaţă, dar şarmant tocmai prin putreziciunea care îl cuprinde cu fiecare casă căzută. Ştiam de tine, îmi povestiseră alţii, nu amănunte, nu îţi imagina că mi-au dat detalii despre viaţa ta, iar eu n-am fost nicidecum băgăcioasă sau insistentă. Mi-au spus numai că ar trebui să te văd. Şi am fost.
Emilian Oprea (jos) [foto by Radu Afrim]