despre (super)eroi şi morminte
“Dar bine, Herzog, ce-ai vrea? Un înger coborât din ceruri? Trenul acesta l-ar călca pe loc.”
foto © Instant Light. Tarkovsky Polaroids, Thames& Hudson
…spre a parafraza titlul unui roman preocupat de înţelegerea Răului. Ori, nimic nu îmi pare mai grăitor cu privire la lumea în care trăim decât faptul că binele, pentru a lupta împotriva răului, poartă de fiecare dată o mască: Superman şi Batman iar mai nou Spiderman şi Ironman etc. Iată tot atâtea măşti pentru tot atâtea reprezentări ale Binelui. Desigur, utilitatea măştii va rămâne, probabil pentru totdeauna, incontestabilă; mai mult decât o metaforă, un accesoriu indispensabil supravieţuirii oricui se încumetă să se opună forţelor întunericului. Primul creştin a umblat fără mască dar ştim cu toţii că a sfârşit în chinuri groaznice; de atunci, sau dintotdeauna, binele acţionează deghizat căci altfel nu ar avea nici o şansă împotriva răului, deghizat la rândul său, sau mai degrabă camuflat, i.e. prezent în fiecare dintre noi, atunci când nu există în stare pură, pe chipul desfigurat al Jocker-ului.
Electroniştii construiesc Maşinăria Cehov
Găsim locul. E beznă şi lumina dinspre intrare e ţinută înauntru de o formaţiune compactă care poartă numele de coadă. Şi tot intră ei, şi tot vin alţii; coada pare să rămână constantă şi… oare câţi încap în sala asta? Oare încăpem şi noi în sala asta?? Nu ştim pe nimeni; ca nişte intruşi ce suntem, lăsăm coada să picure înauntru şi, după eliberarea intrării, ne luăm bilete. Interior. Plin. Ultimele două rânduri de scaune sunt libere. După câteva minute de regăsiri şi sedimentări, publicul face linişte. Începe spectacolul: trupa de teatru a studenţilor electronişti urcă pe scenă şi intră în textul lui Vişniec.
Fericirea cea mare se face din fericiri mai mici
Nu strângeam bomboanele de pe colive și nu perturbam slujbele bisericești ale lui tata, petru că tata nu e preot; nu cântam la vioară, pentru că nu am talente artistice; nu suceam mințile băieților numai dându-mi ochii peste cap, am muncit mult pentru asta; și notele mele la engleză erau mai mici decât alea la franceză. Dar n-aveam voie să vorbesc acasă despre dragoste și sex, băieți și dorințe ascunse ale inimii. Ce extravagantă eram în fața mamei dacă plângeam din cauze amoroase. Iar tata, tata mereu spunea că bărbații toți vor numai să ți se vâre sub fustă, așa că trebuie să fii mereu atentă și să nu le permiți, pentru că nu te vor mai respecta apoi. Și asta contează în viață, să fii respectată și să te măriți virgină.
Jurnal de viscol și priveghi
Brăila este un oraş molcom, iar iarna pare și mai fragil în seninătatea lui congela(n)tă. Puține mașini scârțâie gheața, iar vântul este singurul zgomot care se izbește de pereții creponați ai caselor încete. Ne plimbăm prin ger. Casa Petre Ștefănescu Goangă din Piața Pavilion, clădire de patrimoniu*, este goală, ciuntită și înclinată spre dreapta.
Ce este mai rău? Moartea, sau lipsa unui acasă? Bulgarii emigrați în Austria se îmbuibă cu zacuscă şi plăcinte cu brânză, stropite cu mult alcool. Un priveghi e doar o altă ocazie să-și aducă aminte că nu au alt Dumnezeu decât prezentul, iar sufletele lor sunt puncte de veghere.
sfârşit de partidă de samuel beckett
SINGURĂTÁTE, 1. Faptul de a fi singur; starea celui care trăieşte singuratic; spec. izolare morală. 2. Loc retras pe unde oamenii nu umblă deloc sau trec foarte rar; loc pustiu, lipsit de oameni (şi de animale); pustietate; p. ext. izolare
Răzvan Vasilescu & Mihai Constantin Sfârşit de Partidă © Teatrul Metropolis
Ce se întâmplă când eşti singur? Când singuratatea subîntinde fiecare gest, gând, fiecare emoţie pe care o (re)simţi? Cum îţi măsori propriile gesturi, gânduri şi emoţii în singurătate? Ce te face să crezi că eşti încă viu, în singurătate fiind? Cum reuşeşti să distingi între realitate şi vis când vorbele şi gândurile îşi pierd identitatea generică, din cauza liniştii/muţeniei în care eşti cufundat? Ce devin trecutul şi viitorul tău dar mai ales cum reuşeşti să răspunzi prezentului? Cu alte cuvinte, ce devine Timpul, când singur fiind, timpul este tot, absolut tot, ce ţi-a mai rămas?
Câteva vorbe fără speranță
După ce vezi Câtă Speranță, ultimul spectacol al lui Radu Afrim, rămâi secătuit de cuvinte și fraze coerente. Îți imaginezi că trăiești în lumea aia artificial construită între case ca pe maidanul unui oraș inventat și te înțelegi cu oameni necunoscuți ca și cum i-ai ști de o viață. Ce mi-ar plăcea să îmi fac prieteni care să mă treacă trecerea de pietoni și să împartă cu mine pălăria lor sacoșă, care e ca o comoară nestemată. M-aș lăsa chiar tăiată în două de un magician care își miroase florile de mac de pe sacou și iubită de lăptar sau adulmecată între picioare de un acordeonist cerșetor. Și aș plânge la filme indiene, de fapt m-aș uita la ele până la final, poate chiar aș cânta împreună cu actorii principali. Nu m-aș da în lături nici de la a mă aneantiza într-o scrumieră murdară de tren sau de a servi idealurile poporului chinez.
Istvan Teglas, Călin Stanciu Jr. , Nicoleta Lefter [foto credit Cristian Radu]
Gând pentru bunici
Articolul a fost scris de Simona şi trimis spre publicare Ginger Group.
Post-it desuet, pentru cine iubeşte teatrul:
Tata îl sună pe bunicul în fiecare sâmbătă la ora 6. Şi pe bunica ar suna-o, dar nu mai are cum.
Adi şi Cristina, doi studenţi la actorie, merg la fiecare reprezentaţie cu Regina mamă, să o vadă pe Olga Tudorache.
Victor Rebengiuc a împlinit miercuri 78 de ani. Mariana Mihuţ. Marin Moraru a împlinit şi el 73 de ani pe 31 ianuarie.
Staruri 100% silicon-free, staruri care au lumină.
Plouă peste zăpadă, punctele cardinale se amestecă, şi bunicii capătă halou. Dar încă trăiesc. Mergeţi în vizită.
Mica mea manie teatrală
Prin 2007 am văzut primul spectacol semnat Afrim. Kinky ZoOne la Green Hours. La nici două zile după am văzut și Krumm, spectacol montat la Timișoara, venit în vizită la București. Și brusc ideea pe care o aveam despre teatru a dispărut ca și cum nu a fost niciodată înșurubată cu încăpățânare în mintea-mi. Da, dintr-odată și pentru totdeauna teatrul n-avea să mai fie static și plictisitor, nedătător de emoții și de gânduri ulterioare asupra subiectului. Atunci, prima oară, am stat nemișcată la dansul fetei din Krumm – era primul spectacol pe care îl vedeam și în care personajele aveau viață dinainte ca noi, spectatorii, să fim voyeuri pentru câteva ore. Și n-avea să fie singura oară când mă propteam în scaun și uitam să respir și să mă mișc.
În monolog cu divinitatea
Un actor are nevoie de public şi, undeva într-un colţişor al sufletului, îşi doreşte să fie recunoscut pe stradă. Actorul este acum personaj la Teatrul Luni de la Green Hours. Bazat pe texte din The Orphans de Eric Bogosian şi regizat de Marcel Ţop, spectacolul G.O.D. este alcătuit din mai multe monoloage interpretate de Toma Dănilă, întrerupte de apariţiile video ale lui Marius Bodochi.

La etajul 10 lângă cer
Noi căutăm nefericirea autentică, născută din experienţe reale! Şi o transmitem live. Pentru că putem. Pentru că ne permitem. Suflete care să se deschidă în faţa camerei se găsesc, iar de bani nu ducem lipsă. Pentru că e ultimul lucru care mai poate ţine ochiul lipit de ecran. Ecran? Care ecran? Vorbim despre o piesă de teatru!

De la stânga la dreapta: Doris Ciortan, Anda Saltelechi şi Simona Năstase (foto: Adriana Crăciunescu)






