Fear has defeated hope?
Articolul a fost scris de Roxana Dobrin şi trimis spre publicare Ginger Group.
“The rights of ownership and possession of the peoples concerned over the lands which they traditionally occupy shall be recognized. [...] The rights of the peoples concerned to the natural resources pertaining to their lands shall be specially safeguarded. [...] In cases in which the State retains the ownership of mineral or sub-surface resources or rights to other resources pertaining to lands, governments shall establish or maintain procedures through which they shall consult these peoples, with a view to ascertaining whether and to what degree their interests would be prejudiced, before undertaking or permitting any programmes for the exploration or exploitation of such resources pertaining to their lands. The peoples concerned shall wherever possible participate in the benefits of such activities, and shall receive fair compensation for any damages which they may sustain as a result of such activities.” (fragment din Convenţia 169 referitoare la popoarele indigene, adoptată în 1989 de către OIM şi respectată creativ de ţările care au ratificat-o).
Soldăţeii GOLD
Gold Corporation a ajuns deja un fenomen pentru mine. Oriunde întorc capul aud de ei şi de PR-ul lor care nu se mai termină. E peste tot şi la toate nivelurile. Fie că este vorba de festivaluri de film sau teatru, ONG-uri, institute culturale, oameni de presă, se pare că ei au ajuns la toţi. Cu sute de milioane de euro pe care Gold Corporation le investeşte în oameni politice, campanii de publicitate (ultima semnată 23 —parte a grupului Leo Burnett), oameni de presă, şi, mai nou, „activişti” — lupta pare în întregime pierdută.
Dar ce s-a mai întâmplat nou?
Astăzi am aflat de pe platforma Pagina de Media despre transportul unui nou contingent de soldaţi GOLD în Noua Zeelandă (probabil o nouă sesiune de training şi de prezentare a noului armament). 20 de oameni de media au fost aleşi pe sprânceană de PR-ista Corina Vinţan (un fel de head hunters al Gold Corporation) pentru a face deplasarea în Aukland, Noua Zeelandă. O vacanţă all inclusive timp de 10 zile. Scopul ei? „…să creeze cadrul necesar de consultare şi de informare a tuturor celor interesaţi în vederea atingerii unui obiectiv comun: reflectarea obiectivă şi documentată a impactului economic, social, de mediu şi de patrimoniu al minei de la Roşia Montana.” Şi uite aşa vor documenta ei impactul pentru Roşia Montana tocmai din Noua Zeelandă. Domnişoara PR-istă Corina Vinţan va face şi pe ghidul în această frumoasă excursie de 10.000 de euro per capita.
Din păcate, din cei 20 de oameni, nu s-au aflat decât numele a 8 dintre ei:
Ioan T. Morar (Realitatea-Caţavencu), Vlad Macovei (Evnimentul Zilei), Mihai Tatulici (Realitatea-Caţavencu), Dragoş Nedelcu (Realitatea-Caţavencu), Emil Hurezeanu (Realitatea-Caţavencu), Robert Turcescu (Realitatea-Caţavencu, sau, mai nou o arde independent), Dan Apostol (Realitatea-Caţavencu), Floriana Jucan (QM).
Impresii după călătorie. A fost ORA. (II)
Ca suvenir, de la italieni, am adus nişte caltaboş. Îl găsiţi negreşit dacă intraţi în nişte magazine cu o inscripţie exotică la intrare: „Produse româneşti” :) Sunt peste două milioane de români în Italia, adică peste două milioane de guri amatoare de caltaboş sau, altfel spus, peste 16 milioane de incisivi, 8 milioane de canini, 16 milioane de premolari şi 24 de milioane de molari care aşteaptă CALTABOŞUL (vorba vine, doar se ştie că unul singur românului nu-i ajunge nici la un canin). Nu-ţi trebuie vaste cunoştinţe de aritmetică să-ţi dai seama că asta e o constatare pe care populaţia porcină ar putea s-o ia foarte personal. Şi unde mai pui că n-au fost luate în evidenţă şi sarmalele..
Vestea bună pentru populaţia amintită este că, totuşi, am găsit în Italia şi italieni, primejdioşi mai degrabă pentru oi. Cele mai tari frigărui pe care le-am mâncat ever au fost nişte „arrosticini” din carne de „pecora”, adică oaie. Şi, pentru că tot pomenisem în articolul anterior de forme inteligente de comunicare cu temă ecologică, pot spune că frigăruile acelea au fost un „captatio benevolentiae” perfect pentru tot ce a urmat.
author: Sonia Cucculelli
Când ai cu ce, ai avea şi cu cine, dar n-ai unde
(Bancul zicea că asta ar fi situaţia când eşti tânăr. Oare noi, ca societate, cât de tineri suntem?)
E criză, normal. De unde bani pentru orice, darmite pentru concerte. Treburi triviale, la urma urmei. Şi printr-un delicios lanţ cauzal, tocmai acum suntem bombardaţi de concerte mari, eventual cu trupe care s-au reunit după muuulţi ani de inactivitate. Ever wondered why?
Dar nu asta contează, important e că vin! Iar noi ar trebui să avem unde-i primi. Noi, în schimb, chiar zilele astea punem cruce unei arene de concerte – o pierdere inestimabilă pentru un Bucureşti în care locurile de acest fel se pot număra pe degetele de la o mână.
Oka Crisis ca fenomen al luptei pentru libertate
Mulţi dintre noi ştim poveşti despre tribul mohicanilor şi despre existenţa lor datorită lui James Fenimore Cooper. El povesteşte în romanul istoric „Ultimul mohican” o serie de lupte pe care acest trib, de partea francezilor fiind, le-a avut cu colonişti englezi. Mai mult de atât nu prea mai ştim. Aaaa, mai credem, eronat, că acest trib nu mai există. Această impresie se datorează unei confuzii pe care Cooper o face între triburi. Dar ce să vezi, urmaşii acestui trib încă există în regiunea de sud a Quebecului şi sunt recunoscuţi ca făcând parte din populaţiile băştinaşe.
Cu toate că au trecut sute de ani de la luptele tribului cu englezii, un conflict încă mocneşte, dat fiind legislaţia canadiană cu privire la triburile băştinaşe. Data de 11 iunie reprezintă, sau ar trebui să reprezinte, pentru oricine crede în libertatea oamenilor, o zi de reculegere şi de studiu asupra acestui fenomen.
Impresii după călătorie. A fost ORA. (I)
„Câţi paşi face vrabia într-un an?” era o întrebare capcană la emisiunea „Feriţi-vă de măgăruş” de pe vremuri. Emisiunea a trecut, vrăbiile au rămas. Deocamdată. Pentru că, într-un viitor sumbru, această întrebare ar putea rămâne fără obiect. Adevărul e că noi ne colorăm viitorul şi, nu ştiu alţii cum sunt, dar mie personal mi-ar plăcea să-mi mai ţopăie câte o vrabie în jur şi pe viitor, să mă mai feresc sau nu de câte un măgăruş şi mai ales să nu iau primele lecţii de escaladă pe nişte munţi de gunoi (pentru o imagine ceva mai animată a se vedea peisajul distopic din WALL-E). Aşa că poate n-ar strica să ne redefinim nevoile şi s-o apucăm nu pe cărarea galbenă asemenea lui Dorothy, ci pe cea verde, semnalizată cu indicatoare ecologice.
Da, aşa cum vă spuneam în articolul precedent, am fost la ORA şi a fost într-un ceas bun.
Foto credit: Thomas Freteur
Let’s dig it!
Precum maşina scoasă pe vremuri la reparat în mijlocul străzii, aşa e şi digul de la Galaţi. Se adună toţi proştii şi-şi dau cu părerea.
Ce-or căuta acolo cu toţii, nu pot să înţeleg, vii, te uiţi la dig, dai ziariştii la o parte sau regizezi un leşin mic, te uiţi la apă cu privirea aia patapieviceană şi pleci. Păi sanchi, asta pot să fac şi eu. Că m-am holbat în prima zi de cînd cu noua isterie naţională la digul ăla minune, gonflabil cică, şi n-am văzut decît nişte amărîţi de saci şi multă lume. A doua zi, au apărut „specialiştii” şi am luat şi nişte lecţii de la preşedinte, de mate de clasa a I-a. Că cică dacă aduni un debit cu alt debit rezultă Galaţi aproape în regulă, dar nu e sigur.
Mâine – poimâine, la cât de dese sunt inundaţiile de la o vreme, vom compune şi colinde noi, ce să zic!
Ca şi cînd bucureştenilor le pasă de Galaţi, hai să fim serioşi! Şi ca şi cînd media nu exagerează. Acum câţiva ani, tot de inundaţii, am tras o fugă pînă la Tulcea. La televizor era jale mare, stătea să dispară de pe faţa pămîntului, imagini cu ape tulburi printre blocuri. Ajunsă acolo, m-am trezit ca la muzeu. Dăduse şi ea Dunărea oleacă pe faleză, spre bucuria plozilor care se bălăceau nevoie mare fără nicio grijă. Iar apele alea mari din cartiere nu erau decît o ploaie rapidă care şi în Bucureşti face dezastre în jurul tuturor pasajelor.
Călătorul patologic cu rădăcini urbane
Articolul a fost scris de Roxana Dobrin şi trimis spre publicare Ginger Group.
“Fainéanter dans un monde neuf est la plus absorbante des occupations.” (Nicolas Bouvier)
Freud afirma că pulsiunea de a călători se cristalizează în adolescenţă, ca dorinţă de a scăpa de sub autoritatea parentală limitantă. Atunci începe totul, iar pe măsură ce ne maturizăm, pentru unii, călătoria devine boală. Cărţile de psihologie definesc călătorul patologic drept o persoană care simte continuu nevoia de a schimba locul în care trăieşte şi nu se poate opri într-un loc decât prin sechestrare. Un om care în faţa problemelor fuge, crezând că soluţia este de a schimba coordonatele geografice. Eu definesc o nouă specie: călătorul patologic cu rădăcini urbane.
Impresii înainte de călătorie. E O.R.A.
Vasto, Abruzzo, Italia
Am luat drumul taberei. De obicei îl iau pe al Sării, venind dinspre Răzoare. Fără să mă ducă în spate o cămilă, din păcate. (Sau măcar o lamă, cu sau fără frână). E o fantezie locomotorie de al cărei caracter eco dar mai ales friendly te convingi mai ales când ajungi la dealul Academiei, iar vârful coloanei de maşini e sus şi tu eşti jos şi chiar n-ai nicio vină. Aşa că m-am dat peste cap mai ceva ca-n basme şi am luat o cămilă low-cost de la Blue Air. Şi acum pe-aci ţi-e drumul spre tabără: spre Grotta del Saraceno de la Vasto, Italia unde nu aduce ceasul ce aduce O.R.A. (Observe, Rethink, Act), aceasta fiind deviza evenimentului.
O.R.A – Observe Rethink Act
Acest articol este scris de subsemnata şi Ginger Guest-ul Iuliana, dar pentru că nu e tocmai o conversaţie, nu a fost trecut la Ginger Joint. Fotografiile sunt realizate de Iuliana.
O.R.A. În spatele acestor cuvinte se află grupuri de oameni care încearcă pe cât de mult posibil să informeze oamenii despre cum pot duce un stil de viaţă durabil.
O.R.A este un proiect în care mai multe ONG-uri europene s-au angajat să familiarizeze cetăţenii Europei cu principiile dezvoltării durabile. De aproape un deceniu, anual se derulează întâlniri de câteva zile în care ong-iştii preocupaţi de viitorul Planetei şi mai ales al omenirii, organizează workshop-uri de comunicare, multimedia, educaţionale şi artistice pentru a aduce la cunoştinţa oamenilor practici de viaţă mai sănătoase, mai puţin egoisto-consumeriste şi mai orientate către comunitate.
În 2010, au avut deja loc 2 întâlniri, în Bosnia şi în Italia. Pentru că Ginger Group a aflat ceva mai târziu despre acest proiect, a participat doar la întâlnirea din Italia, din 13-18 mai.