In the mood for riot
E ceva pervers în România.
O mică atenție pentru dumneavoastră…
Cam cât m-ar costa să…?
Poate am putea rezolva altfel….
Și chiar nu se poate mai repede…?
Vă promit că….
Jur…
De la anul vom…
fotografie din timpul revoltelor din Grecia – 8 decembrie 2008 [foto credit John Kolesidis]
Joc de îndrăznit în week-end
Articolul a fost scris de Simona şi trimis spre publicare Ginger Group.
[foto credit Irrene]
Se caută o coală albă şi un loc tihnit. Se aşteaptă până când particulele de praf care se văd de la soarele ăsta nehotărât fac o rotaţie completă.
Se ascultă sunetul care se aude cel mai de departe. Un claxon, un greier sau poate un tramvai.
Se ia creionul, pixul sau stiloul şi se face hârşt hârşt pe hârtie. Se ascultă sunetul asta. Hârşt hârşt.
Acu’ se schimbă coala. (:P)
Şi se scrie:
My “to imagine” list
- …
- …
- …
despre (super)eroi şi morminte
“Dar bine, Herzog, ce-ai vrea? Un înger coborât din ceruri? Trenul acesta l-ar călca pe loc.”
foto © Instant Light. Tarkovsky Polaroids, Thames& Hudson
…spre a parafraza titlul unui roman preocupat de înţelegerea Răului. Ori, nimic nu îmi pare mai grăitor cu privire la lumea în care trăim decât faptul că binele, pentru a lupta împotriva răului, poartă de fiecare dată o mască: Superman şi Batman iar mai nou Spiderman şi Ironman etc. Iată tot atâtea măşti pentru tot atâtea reprezentări ale Binelui. Desigur, utilitatea măştii va rămâne, probabil pentru totdeauna, incontestabilă; mai mult decât o metaforă, un accesoriu indispensabil supravieţuirii oricui se încumetă să se opună forţelor întunericului. Primul creştin a umblat fără mască dar ştim cu toţii că a sfârşit în chinuri groaznice; de atunci, sau dintotdeauna, binele acţionează deghizat căci altfel nu ar avea nici o şansă împotriva răului, deghizat la rândul său, sau mai degrabă camuflat, i.e. prezent în fiecare dintre noi, atunci când nu există în stare pură, pe chipul desfigurat al Jocker-ului.
Aprindeţi lumina!
Rubrica “Tocăniţa lu’ Zamfir”, ultimul număr al revistei Teen Press.
A fost foarte greu pentru umbra mea să se descurce prin oraş. După ce că a trebuit să umble după mine peste tot, fără ca eu să o oblig, nici la binele ei nu m-am gândit.
Marea jecmăneală
În fiecare lună primesc o scrisoare. De la ANAF. Mă somează să-mi plătesc dările la stat şi, pentru că nu e suficientă somaţia, îmi adaugă şi un titlu executoriu. M-am obişnuit şi aproape resemnat, deoarece accesele de furie nu fac bine.
Ca să înţelegeţi cum stau lucrurile, eu trebuie să-mi plătesc toate daravalele până în data de 20 ale lunii, pentru luna trecută. Problema e că nu îmi pot obliga clienţii să mă plătească taman cât să am banii pentru stat, la fel cum nu mă pot simţi în faţa ANAF-ului ca în faţa băncii. De la stat nu iau bani şi, poate mai mult decât atât, chiar are să-mi dea.
Ce se întâmplă dacă nu plătesc taxele până în 20? Pe 25 se emite scrisorica de care am pomenit, în care mi se spune că am 15 zile să. Dacă nu, mi se blochează conturile în bancă şi asta e, descurcă-te, fraiere! Statul are prioritate la luat bani şi la executat firme, că de ce să creăm facilităţi pentru tâmpiţii care au rezistat anul trecut?
19(89), istoria unei paranteze
Orice discuţie despre 1989 este implicit o discuţie despre comunism – sistem politic şi ideologic care conform istoriografiei oficiale (post)postcomuniste a fost impus de tancurile sovietice staliniste şi servit apoi cu exces de zel de o conjuraţie manipulată de venetici precum Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Odată eliminaţi aceştia, împreună cu colaboratorii lor imediaţi, lumea în care trăim a revenit, ca prin minune, la normal. Întreaga poveste a fost/este pusă ritualic între paranteze, prin judecarea neglijentă a cuplului Ceauşescu şi (re)memorarea aniversară a lui decembrie ’89, care anul trecut a împlinit vârsta de douăzeci de ani.
Tel Aviv vs Tanger
După o săptămână de discuții, dezbateri și muzică în cadrul Roots & Routes din Lille, mă găsesc, din nou, în aeroportul din Bruxelles. Având de așteptat câteva ore bune, până la zborul spre România, m-am tot plimbat de colo colo. Ca orice om plictisit, cu ochii țintă la orice mișcă, la un moment dat văd un copil mic, amish, cu niște cârlionți extraordinar de lungi așteptând pentru check in. Mă îndrept spre tatăl copilului să-l întreb dacă îi pot face o fotografie. Nu fac doi pași că în fața mea apar trei polițiști belgieni înarmați până în dinți. Mă întreabă direct în franceză…
“Arrete monsieur. Quelle e votre intention?”
după un moment în care nu prea am înțeles ce se întâmplă mă regrupez în spațiul lăsat liber, jumătate de metru pătrat, de cei trei polițiști și răspund politicos, dar pe un ton ușor iritat…
“Je veux à faire une photo”
“De qui ?”
“De l’amish garçon”
“C’est ne pas possible”
“Pour quoi ?”
“Parce qu’il y a un problème de international sécurité et nous vous on prit de ne pas photographie rien de vous droit. Vous peut photographie tous que vous voulez de vous gauches. Merci”
Da, oraşul chiar citeşte!
S-a mai vorbit pe Ginger Group de campania Lecturi Urbane iniţiată de cei de la Civika, dar abia azi am reuşit să merg acolo şi să văd cu ochii mei ce se întâmplă la acest eveniment.
Am ajuns cu un sfert de oră mai devreme şi prin staţia de metrou am văzut oameni citind. Nu ştiam dacă erau acolo pentru Lecturi sau dacă erau simpli cititori, dar am trecut pe lângă ei zâmbind. M-am întreţinut cu Vasile Ernu până când i-am zărit pe adevăraţii participanţi: lângă vreo trei pungi imense cu cărţi se strânseseră vreo 20 de oameni şi mulţi alţii începeau să vină de peste tot de prin staţie.
I am losing my religion
Cred în oameni mai mult decât în orice. Nu este o valoare sau o stare cunoscută din fragedă pruncie. Am trecut prin tot felul de etape și momente până să reușesc să mi-o definesc și să mi-o însușesc cât de cât. Evident că mai dau greș, că mă pierd…dar întotdeauna am tendința de a reveni. Trăirile mele zilnice sunt legate de mediul înconjurător, și aici nu mă refer numai la cel imediat. De la oamenii de pe stradă la articolele din ziar și la fețele din fotografii…aș vrea să îi cunosc pe toți și să stau la povești cu fiecare. De la discuțiile pornite din spatele unei partide de table trecînd prin confesiunile făcute pe colțul unei mese și ajungînd până la argumentarea emoțională a principiilor morale, îmi place să descopăr oamenii.
dar…ce să fac când dorința și credința sunt perpetuum asediate de rațiune? Cum pot să ignor întrebări de genul dava, dava? pe treptele Teatrului Național? iar în același timp un senator îmi vorbește despre creștere economică? unde frățiorul meu? poate așa se vede din spatele unei limuzine plătite de industria seringilor. Oamenii se întorc împotriva oamenilor pentru o mână de arginți, prietenii se transformă în farisei, copiii se dezrădăcinează uitînd noțiuni elementare de respect și datorie…E un bombardament continuu. Mă uit la reduta imaginarului meu despre oameni și văd cum se zdruncină din temelii. Soldații cad unul câte unul, iar cei noi…da…cei noi sunt furați de luciul și nichlelul strălucitor al noilor arme.
POR-TO-CA-LE
foto credit – Sandra Juto
La început nu mi-au plăcut. Erau acre, mult prea acre pentru mine. În plus, mi se păreau imposibil de curăţat: coaja era prea groasă, mâinile îmi rămâneau lipicioase după, clar era prea mare bătaia de cap pentru nişte amărâte de fructe.
Asta până într-o zi de iarnă, acum vreo patru ani, când mama a intrat în cameră cu o portocală gata desfăcută şi mi-a spus să o gust.
- Ioana, nu ştii ce dulce e portocala asta! Gustă!
- Nu gust nimic! Ştii că nu-mi plac.
- Dar nu ştii cum e asta! Hai, te rog eu, gustă!
Şi am gustat. Şi era cât se poate de dulce. Şi m-am îndrăgostit de portocale, atunci, pe loc.
Ţin minte că au urmat vreo 2-3 luni în care am mâncat zeci şi zeci de kilograme de portocale. Învăţam pentru Bac şi mâncam portocale şi eugenii. Ai mei erau disperaţi, cică o masă pe zi nu îmi ajungea, că trebuia să mănânc mai mult, că aşa nu se mai poate. Dar eu nu şi nu, mie îmi ajungeau portocalele şi eugeniile. Iar această tradiţie iernatică o am şi în ziua de azi.