“Oh, odds and ends”. Efervescenţe cu Ronald Searle
Şampania. Dintotdeauna mi s-a părut trist că este rezervată marilor ocazii şi nu degustată mai des. Cât mai des. De pildă, duminică dimineaţa, la micul dejun, cu croissant şi gem de zmeură, sau în loc de un pahar de vin, la desert. Şi de ce nu, în timpul actului creativ, oricare ar fi acela, când o suspectez a fi un excelent catalizator. Mai pe şleau, pentru Ronald Searle, şampania este ca uleiul de motor. “The bubbles start giving you ideas”, spune el, sorbind din soiul lui preferat, rosé-ul Billecart-Salmon.
Domnul Searle a împlinit pe 3 martie 90 de ani, adică un fleac. A fost luat prizonier timp de 3 ani în Singapore în cel de-al Doilea Război Mondial, dintre care a petrecut o parte în închisoarea Changi şi alta în jungla Kwai, la construcţia forţată a Căii Ferate a Morţii, Siam-Burma.* A supravieţuit, evident, şi nu numai: a desenat. Din 1975 s-a retras cu cea de-a doua soţie, Monica, în satul Tourtour din Haute Provence, unde duc în continuare o existenţă care aminteşte puţin de Vladimir Nabokov şi a lui Vera. În jurul lui sunt 20 de borcane cu creioane şi pensule, un raft plin de stilouri Mont Blanc şi multe călimări cu cerneală.
Se ştie, ştie, ştie…
Cred că la 99% dintre românii care nu aparţin unei etnii, le plac cântecele romilor, le plac nunţile făcute de romi, le place să audă, poate nu 99%, dar sunt atâţia solişti, cântăreţi, dacă mă gândesc de la Adi Minune până la oricine, le plac manelele.
Când şi unde (se) începe OTV-izarea?
[Efect de fitil de bombă]
“Vă avertizăm, limbajul e şocant!”
[Bomba explodează şi se aude o muzică în crescendo]
Aşa au început ştirile din seara asta, cu privire la declaraţiile lui Vanghelie. Cu privire la Geoană. Cu privire înspre când mama naibii a început otv-izarea şi cu privire înspre unde se termină?
Hai să fim serioşi! V-aţi strâns pumnişorii şi v-aţi bucurat că aţi pus mâna pe aşa ceva cu care să începeţi un jurnal de mare audienţă. Domnilor Realitatea TV, vă macină foarte tare că există politicieni care dau astfel de declaraţii? Foarte bine! Nu le mai daţi! Declaraţia lui Vanghelie nu e o ştire şi nici nu mută munţii din loc. Cum trage cineva un, pardon de expresie, pârţ, cum şi voi cu analiştii! Mare chestie!
Marea jecmăneală
În fiecare lună primesc o scrisoare. De la ANAF. Mă somează să-mi plătesc dările la stat şi, pentru că nu e suficientă somaţia, îmi adaugă şi un titlu executoriu. M-am obişnuit şi aproape resemnat, deoarece accesele de furie nu fac bine.
Ca să înţelegeţi cum stau lucrurile, eu trebuie să-mi plătesc toate daravalele până în data de 20 ale lunii, pentru luna trecută. Problema e că nu îmi pot obliga clienţii să mă plătească taman cât să am banii pentru stat, la fel cum nu mă pot simţi în faţa ANAF-ului ca în faţa băncii. De la stat nu iau bani şi, poate mai mult decât atât, chiar are să-mi dea.
Ce se întâmplă dacă nu plătesc taxele până în 20? Pe 25 se emite scrisorica de care am pomenit, în care mi se spune că am 15 zile să. Dacă nu, mi se blochează conturile în bancă şi asta e, descurcă-te, fraiere! Statul are prioritate la luat bani şi la executat firme, că de ce să creăm facilităţi pentru tâmpiţii care au rezistat anul trecut?
19(89), istoria unei paranteze
Orice discuţie despre 1989 este implicit o discuţie despre comunism – sistem politic şi ideologic care conform istoriografiei oficiale (post)postcomuniste a fost impus de tancurile sovietice staliniste şi servit apoi cu exces de zel de o conjuraţie manipulată de venetici precum Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Odată eliminaţi aceştia, împreună cu colaboratorii lor imediaţi, lumea în care trăim a revenit, ca prin minune, la normal. Întreaga poveste a fost/este pusă ritualic între paranteze, prin judecarea neglijentă a cuplului Ceauşescu şi (re)memorarea aniversară a lui decembrie ’89, care anul trecut a împlinit vârsta de douăzeci de ani.
Azi, ofertă specială: 4 la preţ de 1!
Eu cred că nu sunt sănătoasă. De ce m-am aşteptat să fie un alt fel de consiliu naţional PSD? De fraieră, că aşa suntem toţi ăştia care ne zgâim la circ televizat oferit tot pe banii noştri.
Nu s-a schimbat nimic şi nimeni, nu există nici o ştire, nu îmi pasă. Păi când viitorii candidaţi se bat pe Vanghelie şi pe baronii locali veniţi cu fel de fel de covoare roşii vedetiste (vezi Mazăre), eu ce să mai cred? Da, ştiu că Diaconescu e altfel, ziceţi. Nu cred. Aşa se spunea şi despre Geoană pe vremuri, că are caracter şi diplomaţie. Şi?
Tel Aviv vs Tanger
După o săptămână de discuții, dezbateri și muzică în cadrul Roots & Routes din Lille, mă găsesc, din nou, în aeroportul din Bruxelles. Având de așteptat câteva ore bune, până la zborul spre România, m-am tot plimbat de colo colo. Ca orice om plictisit, cu ochii țintă la orice mișcă, la un moment dat văd un copil mic, amish, cu niște cârlionți extraordinar de lungi așteptând pentru check in. Mă îndrept spre tatăl copilului să-l întreb dacă îi pot face o fotografie. Nu fac doi pași că în fața mea apar trei polițiști belgieni înarmați până în dinți. Mă întreabă direct în franceză…
“Arrete monsieur. Quelle e votre intention?”
după un moment în care nu prea am înțeles ce se întâmplă mă regrupez în spațiul lăsat liber, jumătate de metru pătrat, de cei trei polițiști și răspund politicos, dar pe un ton ușor iritat…
“Je veux à faire une photo”
“De qui ?”
“De l’amish garçon”
“C’est ne pas possible”
“Pour quoi ?”
“Parce qu’il y a un problème de international sécurité et nous vous on prit de ne pas photographie rien de vous droit. Vous peut photographie tous que vous voulez de vous gauches. Merci”
primo levi #174517
Săptămâna trecută, pe 27 ianuarie, dată declarată de ONU - Ziua internaţională de comemorare a victimelor Holocaustului, s-au celebrat 65 de ani de la eliberarea Auschwitz-ului, deşi eliberarea nu este tocmai cuvântul potrivit; lagărul era „eliberat“ de Armata Roşie, după ce fusese abandonat în grabă de nazişti, care nu luaseră cu ei decât prizonierii apţi de muncă lăsând bolnavii „în voia sorţii“ – după cum avea să îşi amintească Primo Levi, care se număra printre puţinii supravieţuitori ai acestui eficient complex de lagăre de concentrare şi exterminare imaginate de Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Ziua cea mai lungã
Mă tot chinui de ceva vreme să-mi pun ordine în gînduri şi, mai ales, să-mi pun o întrebare normală despre ce mă dezgustă / interesează în politică acum. Nu-mi iese şi pace. Le-am dat dat de-a rostogolul, şi pe burtă, şi pe spate, le-am luat pe îndelete, le-am tot ameţit de m-am aflat brusc într-o stare de mahmureală. Explicabilă, poate, după beţia din campania de dinainte, cu urlete şi jale, cu patimi şi discuţii fără argumente, cu promisiuni că ăia au făcut aşa, da’ promit că ailaltă. Da, rău ca la o beţie cînd afli că eşti pe cale să fii părăsit.
What a headache
Pe principiul mahmurelii după o beţie îngrozitoare, ne-am trezit şi noi după alegeri. Am plecat sau nu acasă cu el azi noapte? Eu îmi aduc aminte că da, dar parcă nu e tot el. Pusesem ochii pe unul înalt şi şi m-am trezit cu un chel mirosind a băutură.
Păi da, circul nu s-a terminat, votul oricum nu s-a pus, vorba unui amic care zicea că el nu ştie dacă s-a dus la vot. Ce să-i faci şi cui îi pasă, că noi numărăm iar, unii nule, alţii găurile din buzunare. Dar vin sărbătorile şi deja de săptămîna care vine o să ne cam doară în cot, că „unde faci Revelionul?” e mai importantă decît „unde faci învestitura?”.
Dar ce ne facem dacă ambii viitori incerţi preşedinţi îşi împart cuvîntările pe televiziunile preferate? Ne luăm la ciomăgeală la masa dintre ani între noi, că unu’ vea pe Realitatea, celălalt pe B1? Sau ne pupăm cu jurăminte, ghiftuiţi de sarmale şi zgîindu-ne pe balcon la artificii portocalii?
Şi mai bine, le trimitem o urare sinceră din vîrf de buze şi ne îmbătăm la loc. Că, cine ştie, poate că vine ea şi vremea aia cînd mahmurelile să nu aducă doar dureri de cap.
