Oka Crisis ca fenomen al luptei pentru libertate
Mulţi dintre noi ştim poveşti despre tribul mohicanilor şi despre existenţa lor datorită lui James Fenimore Cooper. El povesteşte în romanul istoric „Ultimul mohican” o serie de lupte pe care acest trib, de partea francezilor fiind, le-a avut cu colonişti englezi. Mai mult de atât nu prea mai ştim. Aaaa, mai credem, eronat, că acest trib nu mai există. Această impresie se datorează unei confuzii pe care Cooper o face între triburi. Dar ce să vezi, urmaşii acestui trib încă există în regiunea de sud a Quebecului şi sunt recunoscuţi ca făcând parte din populaţiile băştinaşe.
Cu toate că au trecut sute de ani de la luptele tribului cu englezii, un conflict încă mocneşte, dat fiind legislaţia canadiană cu privire la triburile băştinaşe. Data de 11 iunie reprezintă, sau ar trebui să reprezinte, pentru oricine crede în libertatea oamenilor, o zi de reculegere şi de studiu asupra acestui fenomen.
Let’s dig it!
Precum maşina scoasă pe vremuri la reparat în mijlocul străzii, aşa e şi digul de la Galaţi. Se adună toţi proştii şi-şi dau cu părerea.
Ce-or căuta acolo cu toţii, nu pot să înţeleg, vii, te uiţi la dig, dai ziariştii la o parte sau regizezi un leşin mic, te uiţi la apă cu privirea aia patapieviceană şi pleci. Păi sanchi, asta pot să fac şi eu. Că m-am holbat în prima zi de cînd cu noua isterie naţională la digul ăla minune, gonflabil cică, şi n-am văzut decît nişte amărîţi de saci şi multă lume. A doua zi, au apărut „specialiştii” şi am luat şi nişte lecţii de la preşedinte, de mate de clasa a I-a. Că cică dacă aduni un debit cu alt debit rezultă Galaţi aproape în regulă, dar nu e sigur.
Mâine – poimâine, la cât de dese sunt inundaţiile de la o vreme, vom compune şi colinde noi, ce să zic!
Ca şi cînd bucureştenilor le pasă de Galaţi, hai să fim serioşi! Şi ca şi cînd media nu exagerează. Acum câţiva ani, tot de inundaţii, am tras o fugă pînă la Tulcea. La televizor era jale mare, stătea să dispară de pe faţa pămîntului, imagini cu ape tulburi printre blocuri. Ajunsă acolo, m-am trezit ca la muzeu. Dăduse şi ea Dunărea oleacă pe faleză, spre bucuria plozilor care se bălăceau nevoie mare fără nicio grijă. Iar apele alea mari din cartiere nu erau decît o ploaie rapidă care şi în Bucureşti face dezastre în jurul tuturor pasajelor.
O generaţie de lăbari
Voi vedeţi ce se întâmplă în ţara asta? Vă uitaţi la televizor sau citiţi online ştirile? Voi vedeţi că ţara asta se duce dracu în timp ce generaţia noastră umple mallurile şi cluburile? Suntem hipsteri, cooleri, trend setteri, intelectuali sau inadaptaţi. Suntem oameni fără nicio valoare socială. Statul, prin instituţiile sale, ne calcă zilnic în picioare, prin legi, ordonanţe şi somaţii… Noi ce facem? Suntem cool, ne vedem pe la colţuri, în cluburi, terase şi apartamente şi vorbim, dacă vorbim, despre starea de fapt a naţiunii. În tot acest timp cine iese în stradă? Oamenii de 65, 70, 80 de ani. Dar nu e panică, pentru că seara băgăm un film tare cu mesaj…
underground, frate, ştiu eu un regizor super tripat.
Cum spuneam, generaţie de lăbari.
Revolta studenţilor de la Berkley (California) – 1960
Instinctual, periculos
Este periculos să trăieşti în România. Nu sunt singurul care şi-a pierdut speranţa în viitor, sentimentele de scârbă şi de dezamăgire fiind unele în care marea majoritate a societăţii se scufundă. Pe viitor, nu ştiu de ce ar trebui să ne fie frică – că am rămas rău de tot în urmă, că avem nişte mari împrumuturi de plătit, că avem o mare criză de identitate şi de morală. Mai grav este că s-a vopsit totul în curcubeu, însă la un moment dat o să rămânem fără vopsea…
Tara (von Neudorf), anti-politic.
În lucrările lui Tara (von Neudorf), prezentul e văzut prin filtrul trecutului. Lumi imaginare, corupte de violenţa istoriei, pun stăpânire pe hărţi educative mincinoase sau pe desenele cuminţi ale planşelor comuniste. Nu există compromisuri, doar viziunea unui observator lucid care, împăcat cu realităţile dureroase, îşi caută liniştea la sat.
(foto: Lucian Muntean)
După ce a studiat grafica la Universitatea de Artă şi Design din Cluj, Tara s-a orientat spre pictură şi a terminat un master cu proiectul „Despre ideea de rău la români cu exemple”. Cum însă românilor nu le prea place să vadă adevăruri urâte expuse, era de aşteptat ca evoluţia lui artistică să agite comentatorii pudici, gata să strige „blasfemie!” la orice iese din tipare. Şi, evident, să găsească apreciere în afară.
În prezent, expoziţia A History in the Dark de la Anaid Art Gallery din Bucureşti adună lucrări recente, un delir visceral şi critic cu o simbolistică aparte, un protest care nu caută să placă.
Am stat de vorbă cu el şi vă invit să îi descoperiţi poveştile şi acuzele.
Să nu crezi nimic din ce auzi şi jumătate din ce vezi
Recunosc. Aveam ceva emoţii în după-amiaza respectivă. Nu în fiecare zi ajungi să stai de vorbă cu un tip care a făcut istorie la Europa liberă unde a cunoscut şi intervievat oameni precum John McLaughlin, baroneasa Emma Nicholson sau pe cei de la Sofa Surfers. O să vă las să-l cunoaşteţi pe Lucian Ştefănescu aşa cum l-am cunoscut şi eu, prin intermediul poveştilor sale. Este un tip veşnic curios şi are o poftă de viaţă molipsitoare, chiar şi atunci când înjură cu un impecabil accent britanic din cauza prejudiciilor minore aduse de cotidian. Pe mine m-a inspirat decenţa lucrului bine făcut combinată cu o boemie frumoasă. În rest las să curgă banda.
MARTIN AMIS *negative perfection
Martin Amis, Paris, 1979 © Angela Gorgas
“The Soviet experiment was, in its horror and dynamism, the most extreme case of treating your people like termites, but that’s always been the Russian way”, declara Martin Amis într-un interviu dedicat romanului său House of Meetings. Cu patru ani înainte publicase volumul Koba the Dread, un eseu impresionant despre Joseph V. Stalin aka Koba; un eseu impresionant nu datorită subiectului ci mai degrabă datorită autorului Amis, Martin Amis.
In the mood for riot
E ceva pervers în România.
O mică atenţie pentru dumneavoastră…
Cam cât m-ar costa să…?
Poate am putea rezolva altfel….
Şi chiar nu se poate mai repede…?
Vă promit că….
Jur…
De la anul vom…
fotografie din timpul revoltelor din Grecia – 8 decembrie 2008 [foto credit John Kolesidis]
“Oh, odds and ends”. Efervescenţe cu Ronald Searle
Şampania. Dintotdeauna mi s-a părut trist că este rezervată marilor ocazii şi nu degustată mai des. Cât mai des. De pildă, duminică dimineaţa, la micul dejun, cu croissant şi gem de zmeură, sau în loc de un pahar de vin, la desert. Şi de ce nu, în timpul actului creativ, oricare ar fi acela, când o suspectez a fi un excelent catalizator. Mai pe şleau, pentru Ronald Searle, şampania este ca uleiul de motor. “The bubbles start giving you ideas”, spune el, sorbind din soiul lui preferat, rosé-ul Billecart-Salmon.
Domnul Searle a împlinit pe 3 martie 90 de ani, adică un fleac. A fost luat prizonier timp de 3 ani în Singapore în cel de-al Doilea Război Mondial, dintre care a petrecut o parte în închisoarea Changi şi alta în jungla Kwai, la construcţia forţată a Căii Ferate a Morţii, Siam-Burma.* A supravieţuit, evident, şi nu numai: a desenat. Din 1975 s-a retras cu cea de-a doua soţie, Monica, în satul Tourtour din Haute Provence, unde duc în continuare o existenţă care aminteşte puţin de Vladimir Nabokov şi a lui Vera. În jurul lui sunt 20 de borcane cu creioane şi pensule, un raft plin de stilouri Mont Blanc şi multe călimări cu cerneală.
Se ştie, ştie, ştie…
Cred că la 99% dintre românii care nu aparţin unei etnii, le plac cântecele romilor, le plac nunţile făcute de romi, le place să audă, poate nu 99%, dar sunt atâţia solişti, cântăreţi, dacă mă gândesc de la Adi Minune până la oricine, le plac manelele.
