Primăveri de smarald, zăpadă şi metale negre
Mă gândeam să încep articolul ăsta cu un joc de cuvinte în franceză, însă am ajuns la concluzia că până la urmă ar fi sub demnitatea mea – mai ales că respectivul joc de cuvinte ar fi implicat şi ceva referinţe meteorologice. Iar zilele astea subiectul “vremea” e unul destul de sensibil.
Ca orice scenă muzicală care se respectă, şi black metal-ul franţuzesc e într-o preschimbare continuă – cu trupe şi proiecte apărând şi dispărând rapid, cu muzicieni plecând de la o trupă la alta sau, dimpotrivă, activând în câte 4, 5 proiecte deodată. În felul ăsta, e ceva mai productiv să vorbim de muzicieni decât de formaţii, pentru că cele din urmă au o existenţă mai degrabă efemeră. Iar dacă vorbim de muzicieni, unul din cele mai rezonante nume în acest context este Neige (probabil acum v-aţi dat seama cam la ce soi de joc de cuvinte mă gândeam la început). Pentru a vă îndemna să citiţi în continuare (conştient fiind de prejudecăţile din jurul acestui gen muzical) trebuie să spun că pentru articolul ăsta black metal-ul nu e decât un pretext, cam în aceeaşi măsură în care pentru muzica lui Neige şi a trupei sale Alcest black metal-ul este, cel mult, un punct de plecare. Care ar fi punctele de sosire, atunci? Dintre cele mai neaşteptate.
Oamenii se trag din oi, nu din maimuțe
O femeie goală într-un cărucior de supermarket. Te șochează?
Fotografie de Baptiste Mondino
Cunoscut publicului ca Jeune et con în 1999, insolentul Damien Saez reia la maturitate stindardul lui Zola. Imaginea de mai sus este coperta albumului său “J’accuse”, refuzată de RATP (Regia Autonomă de Transport a Parisului, da 
) și de mai multe firme mari de afișaj din capitala Franței pentru că este degradantă pentru femei. Evident, spre deosebire de afișele publicitare din industria parfumurilor sau a cosmeticelor. De altfel, nu este prima oară când RATP ia asemenea decizii: în 2005 a cenzurat un afiș “prea gay” al asociației Rainbow Attitude Expo și în noiembrie anul trecut afișul filmului Gainsbourg (Vie héroïque) unde protagonistul sufla fumul de la o țigară.
Faut du gasoil dans la bagnole/ La carte bleue dans la chatte
Mihai Iordache – Aşa m-am hotărât să cânt jazz
Oameni de bine este o categorie aparte pe Ginger Group. Este, cel mai probabil, singura categorie care se axează, în exclusivitate, pe oameni. Am ales să avem o astfel de categorie deoarece am vrut să avem spaţiu suficient să share-uim cu voi diverse discuţii pe care le purtăm cu oameni care nouă ne plac foarte mult şi pe care îi apreciem.
Categoria cu pricina va cuprinde prezentări sub forma de interviu. Vor fi transcrise pe hârtie discuţii libere avute la o bere, ceai sau la cine ştie ce altă licoare. Discuţiile vor fi mult mai lungi decât un post obişnuit pe blog, dar nu avem pe nimeni care să ne spună “ai grijă cât scrii, utilizatorul se plictiseşte dupa n caractere, taie partea asta şi fă-l de 3 pagini în loc de cinci”.
Scriem cât vrem, despre cine vrem şi ne citeşte cine vrea, când vrea. Aşa cum amintea şi Vlaicu Golcea într-o discuţie anterioară, unora le place jazzul…aşa că vă las în compania lui Mihai Iordache.
foto credit Wanda Hutira
Codin Orăşeanu: Care a fost prima experienţă cu jazz-ul?
Mihai Iordache: Prima experienţă a fost faptul ca tatăl meu asculta jazz, dar asculta nişte chestii care mie mi se păreau destul de fumate. În primul rând pentru că erau ale lui. Deci era clar că dacă asta asculta taică-meu, eu trebuia să ascult AC/DC. Dar, bun, toată copilăria am avut jazz la mine în casă, ştiam ce-i ăla, însă nu mă interesa foarte tare. După care, printr-a unşpea, aveam o prietenă de-a noua care era punk-istă. Mătuşa mea avea o prietenă în Franţa care-i trimitea Paris Match, Jours de France şi nu mai ştiu ce reviste de prin anii ’80. Am găsit în Paris Match un articol despre punk-işti, era tema numărului, aveau creste galbene şi roz; prietena mea era foarte nervoasă că nu putea să-şi facă ţepi, avea părul creţ…. În fine…citind noi articolul ăla şi interesându-ne de mişcarea punk, am văzut că ăştia erau fani de reggae. Şi aşa am început să ascultăm şi reggae, pe lângă punk; Bob Marley mai ales, de pe casete trase de la unul la altul, rareori de la cel care avea discul original.
La cotitură
Massive Attack, Heligoland, Virgin, 2010
Massive Attack seamănă cu Liverpool FC: joacă ireal de frumos, dar în ultima vreme nu prea mai câştigă competiţiile mari. În ciuda transferurilor promiţătoare pe hârtie. M-am perpelit mai bine de-o săptămână, am amânat cu nesimţire textul (Roxana, mulţam pentru răbdare!), am ascultat Heligoland acasă, la metrou, în crâşme, la librărie, pe CD, în căşti. Nu puşcă, vorba ardeleanului.
Necazul lor e că s-au cocoţat atât de sus încât frisoanele fanilor flămânzi şi mania autocriticii (sunt notorii pauzele prudente dintre albume) ameninţă să vireze în sminteală. 100th Window, din 2003, a fost primul şi cel mai îngrijorător semn. Flasc, chinuit, neconvingător. Danny the Dog nu se pune – e coloana sonoră a unui film aşa şi-aşa. Ambele, cu mult sub posibilităţile unei trupe care adună tot-tot-tot ce găseşte prin preajmă şi care, totuşi, reuşeşte (reuşea?) să aibă o individualitate imposibil de replicat.
Vlaicu Golcea. O excursie muzicală. Partea a doua
După ce am postat săptămâna trecută prima parte a călătoriei muzicale alături de Vlaicu Golcea, e timpul să mergem către luminița de la capătul tunelului. Trecând prin ultimul proiect Aievea și ajungînd până la situația muzicianului român din ziua de azi, Vlaicu povestește cam așa:
Vlaicu live set up – Franța, 2008
Se ştie, ştie, ştie…
Cred că la 99% dintre românii care nu aparţin unei etnii, le plac cântecele romilor, le plac nunţile făcute de romi, le place să audă, poate nu 99%, dar sunt atâţia solişti, cântăreţi, dacă mă gândesc de la Adi Minune până la oricine, le plac manelele.
Dead Man’s Bones. Ready to get spooky?
Articol a fost scris de Monica Mihai și trimis spre publicare Ginger Group.
Ryan Gosling are trupă. Stiţi voi, cel care fură inimi în lacrimogenul The notebook sau profesorul dependent de droguri din Half Nelson. De obicei, problema se pune cam în felul următor: just another actor-turned-musician? Ei bine, se pare că nu.
Albumul de debut Dead Man’s Bones este tot ce-a mai ramas dintr-un proiect mai amplu care s-a dovedit a fi prea costisitor pentru a fi pus efectiv în scenă: un musical mai spooky, pe teme ce ţin de supranatural. În momentul în care toată treaba aceasta s-a dus pe apa sâmbetei, Gosling şi prietenul său Zach Shields au decis să scoată un album cu melodiile care urmau să fie folosite în piesă. Rezultatul? 12 track-uri creepy dar catchy din care răzbate obsesia împărtăşită a celor doi pentru fantome, monştri, vârcolaci, zombies, morminte şi alte astfel de ciudăţenii morbide care le dau unora fiori, lăsându-i pe alţii complet indiferenţi. Iar asta nu este totul. La realizarea angrenajului muzical au participat Silverlake Conservatory Children’s Choir, asa cum vă daţi seama din denumire – un cor de copii de la o şcoală de muzică din Los Angeles fondată în 2001 de doi membri ai Red Hot Chili Peppers.
Vlaicu Golcea. O excursie muzicală. Prima parte
M-am întâlnit acum ceva timp cu Vlaicu Golcea la o crâșmă din orașul vechi să dezbatem starea de fapt a muzicii. Ne-am învârtit ce ne-am învârtit pe ce se întâmplă în afara granițelor, pentru ca, evident, focusul și oful să cadă tot pe situația din România. Discuția nu a gravitat în jurul ultimului proiect Aievea, despre care puteți citi mai multe aici, ci am preferat să facem o incursiune în lumea muzicală a lui Vlaicu Golcea.
La discuție a luat parte și Uțu Pascu cu mici intervenții și completări. Trebuie spus că cei doi erau într-o pauză de la repetițiile pentru piesa lui Radu Afrim – Câtă Speranță unde muzica a fost compusă de Vlaicu Golcea, sound design Uțu Pascu.
Cum discuția noastră a durat mai mult de o oră am ales să o prezint în două părți (plus că încă mai aștept poze de la Vlaicu care e pe undeva prin Cluj).
Folkul de dincolo de lacuri şi păduri
În finlandeză, “tenhi” este bătrânul satului, înţeleptul, şamanul. Cel care, prin harul cu care este înzestrat, face legătura dintre teluric şi transcendent spre beneficiul comunităţii sale. Cel care menţine contactul cu spiritele strămoşilor, asigurând armonia dintre lumea de aici şi cea de dincolo.
Când au pus bazele trupei Tenhi, în 1996, Tyko Saarikko şi Ilkka Salminen erau foarte conştienţi de semnificaţia pe care şi-o asumaseră. Astfel, încă de la primul demo cei doi se orientează către un sound acustic, mai degrabă minimalist, cu elemente ambientale şi versuri în finlandeză despre natură şi raportarea omului la aceasta. Înainte de lansarea albumului de debut componenţa de bază avea să fie întregită de Ilmari Issakainen. Neofolkul urma să se îmbogăţească, în curând, cu unii din cei mai de seamă reprezentanţi ai genului.
Elbow. Cause’ it’s looking like a beautiful day
Articolul a fost scris de Monica Mihai şi trimis spre publicare Ginger Group.
“I think lyrics are one of the tools of the box in order to try to get the feeling across. I don’t think it matters if you use local imagery as long as it’s part of the bigger picture.”
I-am descoperit acum câteva luni deşi fac muzică de mai bine de 10 ani. Sunt din Manchester, au patru albume la activ, un premiu Mercury în 2008 pentru The Seldom Seen Kid şi din ce în ce mai multă notorietate şi în afara Marii Britanii. Ei sunt Elbow şi pot crea dependenţă. Totuşi, merită cumplit de tare să rişti, mai ales în calitate de iubitor şi degustător de muzică.