O istorie a filmului românesc în zece capitole
Avem nevoie de un canon al cinematografiei româneşti? Este necesar un volum care să propună un top ten al filmelor autohtone, de la începuturi şi până azi? Dacă da, cine este îndreptăţit să concretizeze aceste proiecte?
Iată numai câteva dintre întrebările pe care le ridică o carte precum Cele mai bune 10 filme româneşti ale tuturor timpurilor: stabilite prin votul a 40 de critici, lansată, în urmă cu două luni, de către Editura Polirom, în cadrul colecţiei sale „Cinema”. Este un volum colectiv, coordonat de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu. Subtitlul său răspunde din start la cea din urmă întrebare: doar criticii de film, cei care s-au dedicat acestei profesiuni şi refuză s-o părăsească în vremuri vitrege, sunt cei autorizaţi să realizeze un asemenea clasament.
ANONIMUL are mereu un final fericit
Scenă din seara de final a festivalului. Coloană sonoră: Alegria/Cirque du Soleil
P.S.: După o săptămână de vacanţă în Sf. Gheorghe, creierul se relaxează într-atât încât nu mai înţelege să funcţioneze într-o cameră aflată în vecinătatea unui flex/picamer. Drept urmare îmi cer scuze pentru că emite texte dezlânate precum acesta. Folosesc rândurile următoare drept pretext pentru a îndema lumea să meargă să vadă filmul câştigător al trofeului ANONIMUL, ZERO.
The Runaways
“Ch ch ch ch ch cherry boooomb“
E refrenul care m-a bântuit zile în şir după ce am văzut filmul ăsta. Mă rog, mi s-a făcut şi poftă de băut, fumat, trăit like there’s no tomorrow + alte chestii mai mult sau mai puţin kinky, dar despre ele vorbim la o bere, dacă vreţi.
O vară la cinema / Comedia în noapte, 24.07 – 01.08 la Uranus 144
Pentru că aerul nopţii şi comedia pot merge mână în mână, vă propunem în răcoarea serii, într-un loc pitoresc şi departe de zgomotul oraşului, un parcurs estival al comediei franceze de ieri şi de azi. Reîncepe Un été au cinéma, cu comedia în noapte şi picioarele în nisip, la Uranus 144.
Actriţele franceze sunt renumite mai ales pentru frumuseţe şi mister, trecându-se cu vederea c-au simţul umorului şi un talent real pentru comedie. Regăsiţi-o pentru o seară pe Catherine Deneuve, tânără şi frivolă, împreună cu sora ei Françoise Dorléac în Les Demoiselles de Rochefort sau pe Juliette Binoche ca make-up artist care îşi pierde avionul (şi capul) împreună cu Jean Reno în Décalage Horaire. 30 ani după La Boom, Sophie Marceau revine ca mama încruntată din LOL, iar Vanessa Paradis se întoarce în faţa camerei de filmare pentru a-i suci capul lui Romain Duris în L’arnacoeur, film care deschide săptămâna O vară la cinema, după concertul KUMM.
Mai mult decât des fous rires, vă propunem o porţie bună de plăcere vizuală cu mica bijuterie animată Triplettes de Belleville, sâmbătă 31 iulie 2010. Dar adevărata surpriză a acestui an este alta. Redescoperit anul acesta pe croazetă, Pierre Etaix este unul dintre regizorii francezi cei mai originali şi inclasabili, căruia Festivalul de la Cannes 2010 i-a adus un omagiu binemeritat. Fundaţia Groupama Gan şi Fundaţia Tehnicolor aduc la Bucureşti unul dintre cele mai bune filme ale sale în copie restaurată. Retrăiţi deci pentru o seară Le grand amour, ca şi cum aţi fi în 1969, miercuri 28 iulie 2010 la Uranus 144. În ultima seară, nu rataţi concertul Mariei Răducanu, la ora 21.00!
Acces: Lângă Piaţa de Flori, tramvai 32 de la Piaţa Unirii (Mitropolie), staţie Piaţa Chirigiu.
Intrarea liberă!
De-aş fi o buruiană, păpădie aş vrea să fiu.
Cineva din familia mea, nu mi-amintesc exact dacă mama, avea o vorbă. Şi spun avea, pentru că a folosit-o numai cât eu şi sora mea am fost copile. Spunea, cu dojană şi a ţinere de minte: Nu creşteţi în viaţa asta ca o buruiană. Poate suna banal, nici noi nu prea băgam de seamă atenţionările prăpăstioase, şi, bine, cumva n-am crescut. Dar după ce am văzut filmul lui Alain Resnais, mi-am dat seamă că e mai complicat decât pare.
Cinemaul revelat în carte
Nu ştiu prea bine cine sunt the big guys care scriu Istoria, dar de un lucru sunt sigur: dacă printre ei s-ar număra şi Quentin Tarantino, lumea asta ar fi mult mai fun!
Nu pot să nu mă înclin în faţa curajului Editurii ART, care a început recent să publice, pe de o parte, scenarii cinematografice şi, pe de altă parte, romane grafice. Asta în condiţiile în care marea majoritate a jucătorilor de pe piaţa editorială autohtonă în cel mai bun caz bat pasul pe loc, în aşteptarea unor himerice vremuri mai bune.
Deocamdată, să vorbim despre primul domeniu amintit. Ce este un scenariu cinematografic? Un fel de “schelet al nuvelei filmului”, cum scrie criticul Cristi(an) Mărculescu în prefaţa cărţii cu pricina, dar nicidecum “un roman bazat pe un film”, care reprezintă, în opinia sa, “un act noncultural de merchandising” sau “o lectură obligatorie pentru fanii filmului şi maculatură pentru restul populaţiei alfabetizate”. Şi nu pot să nu-i dau dreptate, atâta timp cât pe rafturile bibliotecii mele încă mai adună praful câteva “novelizări” de duzină după serii SF celebre, de care eram foarte mândru prin adolescenţă…
Deşi în Vest scenariile unor filme mari se vând ca pâinea caldă (ce-i drept, şi pentru că acolo numărul de aspiranţi la statutul de scenarişti este mult mai mare decât aici, unde această “breaslă” încă este confundată cu cea a… scenografilor), editurile noastre – exceptând oferta online – nu s-au aventurat până acum să publice decât, ocazional, proze ecranizate sau “scenariile literare” ale unor regizori locali cunoscuţi (dar care habar n-au să scrie scenarii…). Editura ART deschide drumul cu Quentin Tarantino (regizor care în ultimele decenii a dus cool-ul cinematografic la apogeu), însă nu cu scenariile unor filme clasice precum Reservoir Dogs sau Pulp Fiction, care de peste 15 ani sunt bestselleruri (nu doar) în spaţiul anglo-saxon, ci cu ultimul draft (datat de autor în 2 iulie 2008) al celui mai recent op tarantinean, Inglourious Basterds (2009). Un film care până în februarie a.c. (când a apărut volumul la noi) acumulase 54 de nominalizări şi 56 de premii (printre care unul la Cannes, un Glob de Aur, un Oscar şi un BAFTA) – nu le-am numărat eu, ci redactorii editurii…
Apichatpong Weerasethakul Who Can Recall Thai Cinema of the Seventies
Ştii că se termină atunci când oamenii în uniforme încep să strângă jucăriile. Câteva ore mai târziu, un grup de stewardeze încerca să convingă un grup de pasageri să îşi închidă telefoanele mobile, dar asta nu s-a întâmplat decât după ce mai multe sms-uri au dat aceeaşi veste: Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives e filmul care a primit marea cireaşă de pe tortul cinematografic al lui 2010.
La zece ani după ce Festivalul de Film de la Cannes a făcut cunoştinţă cu Thailanda, unii au lăudat un trip frumos şi dubios iar alţii şi-au cerut înapoi cele două ore din viaţă. Acea frunză schiţată pe diagonala ascendentă, icon-ul devenit cea mai preţioasă producţiune Chopard şi desenat pe toate autobuzele urbei, a ajuns la un regizor care le mulţumeşte spiritelor. Nu e chiar o surpriză, dacă ne gândim la doza de magie primitivă care leagă filmele lui Apichatpong Weerasethakul: ”Not every film is for everyone. If you worry about that, you shouldn’t make films.”
(sursă foto: http://www.lxfilmes.com/)
O săptămână în Mureş
Avem nevoie de o “sărbătoare a filmelor premiate”? Sau, altfel spus, ce rost are să faci un festival cu producţii distinse în competiţiile unor festivaluri mai mari? Mulţi comentatori şi-au pus asemenea întrebări când au aflat de Sighişoara Film Festival. Asta deşi nu doar în străinătate, ci şi în Bucureşti sunt organizate anual numeroase evenimente cinematografice care se autoproclamă “festivaluri”, dar nu au secţiuni competiţionale. Şi este normal, cred, să existe asemenea programe de tip showcase sau best of nu doar în Capitală, ci şi în localităţile importante din ţară, capabile să atragă public naţional şi internaţional deopotrivă. Iar un loc mai bun decât oraşul medieval Sighişoara, cu imensul său potenţial turistic, ar fi fost greu de găsit…
Piaţa Cetăţii din Sighişoara, în prima seară a festivalului (credit foto: Cristofor Lăzărescu)
A fi sau a nu fi. Erou.
Adela şi Mimo au văzut împreună, dar separat, Medalia de onoare la TIFF. Filmul lui Peter Călin Netzer, al doilea său lung metraj, are deja 12 premii la activ, dintre care două câştigate la Cluj – regie şi cea mai bună interpretare masculină.
“As long as you stay inside, you’ll be safe”
Ceea ce la prima vedere pare o poveste absurdă e de fapt un studiu foarte conceptual şi cinic despre cât de departe poate merge manipularea într-o familie. Dogtooth (Kynodontas), în regia lui Yorgos Lanthimos, nu e o glumă sărită de pe fix, e un warning sign mare şi roşu cât o chiuvetă plină de sânge.
