O istorie a filmului românesc în zece capitole
Avem nevoie de un canon al cinematografiei româneşti? Este necesar un volum care să propună un top ten al filmelor autohtone, de la începuturi şi până azi? Dacă da, cine este îndreptăţit să concretizeze aceste proiecte?
Iată numai câteva dintre întrebările pe care le ridică o carte precum Cele mai bune 10 filme româneşti ale tuturor timpurilor: stabilite prin votul a 40 de critici, lansată, în urmă cu două luni, de către Editura Polirom, în cadrul colecţiei sale „Cinema”. Este un volum colectiv, coordonat de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu. Subtitlul său răspunde din start la cea din urmă întrebare: doar criticii de film, cei care s-au dedicat acestei profesiuni şi refuză s-o părăsească în vremuri vitrege, sunt cei autorizaţi să realizeze un asemenea clasament.
Doamna Hristescu şi supracăcatul
“Pentru că la noi în lift e plin de scuipaţi şi uneori şi de prezervative folosite sau seringi dar avem şi wireless.”
Cinemaul revelat în carte
Nu ştiu prea bine cine sunt the big guys care scriu Istoria, dar de un lucru sunt sigur: dacă printre ei s-ar număra şi Quentin Tarantino, lumea asta ar fi mult mai fun!
Nu pot să nu mă înclin în faţa curajului Editurii ART, care a început recent să publice, pe de o parte, scenarii cinematografice şi, pe de altă parte, romane grafice. Asta în condiţiile în care marea majoritate a jucătorilor de pe piaţa editorială autohtonă în cel mai bun caz bat pasul pe loc, în aşteptarea unor himerice vremuri mai bune.
Deocamdată, să vorbim despre primul domeniu amintit. Ce este un scenariu cinematografic? Un fel de “schelet al nuvelei filmului”, cum scrie criticul Cristi(an) Mărculescu în prefaţa cărţii cu pricina, dar nicidecum “un roman bazat pe un film”, care reprezintă, în opinia sa, “un act noncultural de merchandising” sau “o lectură obligatorie pentru fanii filmului şi maculatură pentru restul populaţiei alfabetizate”. Şi nu pot să nu-i dau dreptate, atâta timp cât pe rafturile bibliotecii mele încă mai adună praful câteva “novelizări” de duzină după serii SF celebre, de care eram foarte mândru prin adolescenţă…
Deşi în Vest scenariile unor filme mari se vând ca pâinea caldă (ce-i drept, şi pentru că acolo numărul de aspiranţi la statutul de scenarişti este mult mai mare decât aici, unde această “breaslă” încă este confundată cu cea a… scenografilor), editurile noastre – exceptând oferta online – nu s-au aventurat până acum să publice decât, ocazional, proze ecranizate sau “scenariile literare” ale unor regizori locali cunoscuţi (dar care habar n-au să scrie scenarii…). Editura ART deschide drumul cu Quentin Tarantino (regizor care în ultimele decenii a dus cool-ul cinematografic la apogeu), însă nu cu scenariile unor filme clasice precum Reservoir Dogs sau Pulp Fiction, care de peste 15 ani sunt bestselleruri (nu doar) în spaţiul anglo-saxon, ci cu ultimul draft (datat de autor în 2 iulie 2008) al celui mai recent op tarantinean, Inglourious Basterds (2009). Un film care până în februarie a.c. (când a apărut volumul la noi) acumulase 54 de nominalizări şi 56 de premii (printre care unul la Cannes, un Glob de Aur, un Oscar şi un BAFTA) – nu le-am numărat eu, ci redactorii editurii…
Tribulaţiile artei ofensatoare
TRANSGRESÁ, transgresez, vb. I. Tranz. (Livr.) A face să treacă dincolo de o limită; a încălca o lege, un regulament etc. – Din fr. transgresser.
Despre genul ăsta de artă ne povesteşte Anthony Julius în volumul publicat de editura Vellant. Despre arta menită să ne şocheze, punându-ne în faţa ochilor o oglindă crudă cu adevăruri despre lume, transformând lucrurile familiare în chestiuni discutabile, îndepartându-ne de zona noastră de confort. Despre arta care subminează tabuuri şi provoacă instituţiile academice, arta „proaspătă şi deranjantă” care zgâlţâie din ţâţâni realitatea şi răneşte în virtutea principiului că „il n’y a que la vérité qui blesse”, care ne oferă experienţa limitărilor proprii şi ne permite, temporar, să le depăşim. Fireşte, mi-a amintit de „Jurnalul” dement al lui Chuck Palahniuk din care simt nevoia acută să citez: „Pe stradă trecea o fată de la şcoala de artă. Ultima ei operă a fost să umple un ursuleţ de jucărie cu rahat de câine. A folosit nişte mănuşi de cauciuc atât de groase încât abia dacă putea să-şi îndoaie degetele. După ea, frumuseţea era un concept învechit. Superficial. O trişerie. Ea explora o nouă dimensiune. O nouă variaţiune a clasicei teme dadaiste. În studioul ei, ursuleţul de jucărie fusese golit pe interior, cu blana tăiată ca la autopsie, şi era gata să se transforme în operă de artă. [...] Titlul acestei instalaţii era Iluzii ale copilăriei.”
Andrieş, arhitectul
Dacă eram întrebată până mai zilele trecute cine e Alexandru Andrieş, aş fi răspuns fără să clipesc: un domn care cântă frumos, de la al cărui cântec, Cea mai frumoasă zi, am stat melancolică cu săptămânile.
Dacă mă întrebaţi de azi încolo, o să pot adăuga că Alexandru Andrieş este conferenţiar doctor arhitect la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti.
CΞHOV. epistolar
anton pavlovici CEHOV, 1860-1904
“Voiam doar să le spun cinstit oamenilor: priviţi-vă, uitaţi-vă cât de urât trăiţi şi cât de plicticos. Important este ca oamenii să înţeleagă asta; şi dacă vor înţelege, cu siguranţă că vor construi ei înşişi o altă viaţă, mai bună. Nu o voi vedea, dar ştiu că totul va fi altfel, că nimic nu va semăna cu viaţa de astăzi.” A. P. Cehov, de la a cărui naştere s-au împlinit anul acesta 150 de ani…
La Nouvelle Vague
“Vine Noul Val! / La Nouvelle Vague arrive!” titra entuziast săptămânalul L’Express în toamna lui 1957, prezentând rezultatele unei anchete sociologice ce avusese în vizor francezii între 18 şi 30 de ani, încercând să stabilească ce aducea nou această generaţie ca mod de viaţă, practici culturale, valori, vestimentaţie sau morală. Printre altele – prospeţimea debordând de senzualitate a Brigittei Bardot, care îşi expunea nonşalantă trupul în filmul lui Roger Vadim, “Et Dieu… créa la femme“, şi o nouă atitudine a franţuzoaicelor care se identificau cu personajul ei – eliberate, emancipate, sexy. Ani mai târziu sintagma a fost reluată tot de L’Express, de data aceasta cu strictă referite la domeniul cinematografic şi la noii cineaşti care alcătuiau “academia tânără a filmului francez”: Claude Chabrol cu ale sale premiere din primăvara lui ’59 (“Le Beau Serge” şi “Les Cousins“), apoi François Truffaut (“Les 400 coups“) şi Alain Resnais (“Hiroshima, mon amour“), prezenţi la Cannes în acelaşi an, înregistrând un nesperat succes de critică şi de public. Restul e istorie – una romanţată, vie, alertă, cu intrigi şi bisericuţe, orgolii şi conflicte pe care Michel Marie le povesteşte într-un stil surprinzător de şarmant pentru o carte “serioasă”, aşa cum se vrea (şi este!) “Noul Val Francez“, apărută recent la editura IBU Publishing.
Georgia on my mind
Articolul a fost scris de Iuliana şi trimis spre publicare Ginger Group
Există un mit care spune că atunci când Dumnezeu a împărţit oamenilor pământurile, georgienii petreceau şi s-au prezentat târziu. Întrebându-i unde au fost, aceştia au răspuns că au pierdut noţiunea timpului bând şi petrecând pentru a-l cinsti. Dumnezeu le-a zâmbit acestor oameni amuzaţi şi nepăsători şi le-a oferit pământurile pe care le păstrase pentru el.
Poveşti scurte de adormit oglinzile
Oaia neagră
Tare demult, într-o ţară îndepărtată, trăia O oaie neagră.
O împuşcară.
Un secol mai târziu, turma avu mustrări de conştiinţă şi îi ridicară o statuie ecvestră care dădea foarte bine în parc.
Astfel, de atunci înainte, de câte ori apăreau oi negre, erau trecute rapid prin foc de armă pentru ca generaţiile viitoare de oi comune să se poată exersa în sculptură.
[ToNYjudT] cunoaşterea inutilă
cu alte cuvinte cunoaşterea care nu este în mod evident utilă pentru o carieră
Tony Judt, 2009. Photo © Steve Pyke
“I hope you don’t mind if I begin by shooting the elephant in the house,” he said, speaking from an electric wheelchair, wrapped in a black blanket, with a Bi-Pap breathing device attached to his nose. “As you can see,” he continued, his voice gravelly and labored, “I’m paralyzed from the neck down, and also use this rather ridiculous-looking tube on my face to breathe.” The Chronicle Review