Psssttt…these pixels are high.
High Pixel este un proiect de revistă online de design. Am descoperit acest proiect cu ajutorul prietenului nostru, al tuturor, Facebook. Primesc link, dau click și intru lumea pixelilor high : )
Mi-am descărcat revistele, patru numere la acel moment, și am început să le răsfoiesc. Mi-a plăcut foarte mult construcția editorială – interviuri – întrebări atât despre om cât și despre fenomenul de design. Fără întrebări pompoase și tehnice, asfel încât să poată înțelege și un profan al domeniului.
Mă atrag mul proiectele care vin din inițiativa unor oameni pasionați, care cred în ceva și care încearcă să promoveze fenomenul; așa că m-am întâlnit cu Andrei Ogradă și Vian Peanu pentru a descoperi mai mult lumea pixelilor.
High Pixel este un concept la care lucrează Ruka Furtuna, Andrei Ogradă și Vian Peanu.
.
Alergătorul
În iulie 1983, un japonez a parcurs, în pas alergător, traseul original al primului maraton din lume, dar în sens invers: Atena – Marathon. Însoțit doar de o mașină în care se aflau un reporter și un fotograf și de arșița verii grecești, japonezul a dat gata traseul de aproape 42 de km în 3 ore și 51 de minute. La final s-a răcorit în satul Marathon cu o bere Amstel. După cum el însuși spune: „M-am luptat cu un trafic de coșmar, o căldură inimaginabilă și o sete cumplită. Ar trebui să fiu mândru de mine, dar acum nu-mi pasă. Lucrul care mă bucură cel mai tare e că nu mai trebuie să alerg nici măcar un metru.” Japonezul care a spus asta este Haruki Murakami, scriitorul de care ne-am îndrăgostit mulți dintre noi și care a scris o carte autobiografică despre cariera lui de alergător.
Un accident cu realitatea
Articolul a fost scris de Roxana Dobrin și trimis spre publicare Ginger Group.
Cu ce se ocupă părinţii tăi? Întrebarea-cheie cu care începe clasa I. Momentul când copiii îşi pot eticheta colegii în funcţie de lucrurile mai mult sau mai puţin măreţe pe care le-au făcut părinţii lor, când sunt arătaţi cu degetul acei ciudaţi care nu au avut “norocul” de a avea părinţi cu meserii “onorabile”, când se creează complexe. Un astfel de caz este fiul de mimi din scurtmetrajul lui Sylvain Chomet Tour Eiffel (segment din Paris, je t’aime) sau poate amicul meu Virgile.
“Accepted insults, muted joys”
Poate că nici nu e rău, dacă reuşeşti aşa ceva, să te simţi unul dintre ei, unul într-o mare mulţime de oameni.
O carte însemnată
Povestea mea de dragoste cu editura Vellant a început în momentul în care am văzut în librărie, pentru prima dată, carte cu prinţese. Mare, roşie, cu nişte desene absolut superbe şi cu texte pe măsură. Am răsfoit-o de la prima până la ultima pagină şi mi-am spus că nu contează că nu mai sunt copil, eu trebuie!!! să am cartea aia în bibliotecă.
De atunci am descoperit multe cărţi faine scoase de ei (iar acum nu mă mai refer la cărţile pentru copii, deşi le-aş cumpăra pe absolut toate): Trebuie să vorbim despre Kevin, Manualul canibalului, Petală, Revolutionary Road etc. Şi, recent, cei de la editură mi-au dat încă un motiv în plus ca să spun cu mână pe inimă că I love Vellant!: Cartea însemnată.
Prima dată mi-au povestit despre proiect când m-am oprit pe la standul lor la Gaudeamus 2009. Nu mi-au dat prea multe detalii atunci, dar au promis că o să îmi spună mai multe la timpul potrivit. Aşa că într-o dimineaţă m-am trezit cu un e-mail de la ei, în al cărui ataşament am găsit o pagină dintr-o carte, pe care mă rugau să o personalizez cum voiam eu.
Despre arici rafinaţi şi porumbiţe care n-ar putea niciodată să zboare
Săptămâna trecută am făcut un mic exerciţiu de superficialitate. Când umblam prin Diverta căutând următoarea pradă, m-am hotărât să aleg cu văzul şi să citesc cartea cu cea mai drăguţă copertă. S-a întâmplat să-mi placă. Nu, n-am de gând să iau asta ca pe un thumbs up din partea hazardului în ceea ce priveşte luarea deciziilor just for the sake of cuteness, dar să scriu despre carte e o plăcere.
Da, universul conspiră la deşertăciune, suflete pierdute jelesc frumuseţea, insignifianţa ne împresoară. Atunci, să bem o ceaşcă de ceai.
Born in the USSR
Articolul a fost scris de Anca Merce şi trimis spre publicare Ginger Group.
Cât ar dispreţui Vasile Ernu titlul de mai sus, americanizat şi prin limbă, şi prin aluzia la Springsteen… Dar adevărul e că această mândrie oarbă pe care o simte el pentru ţara în care s-a născut, o mândrie care ţâşneşte din fiecare cuvânt al volumului său de debut, Născut în URSS, îmi aminteşte de blockbuster-urile hollywoodiene în care Bruce Willis îi salvează pe toţi.
Însă America nu e singura superputere istorică, şi Vasile Ernu ne reaminteşte cu subtilitate acest lucru.
This fear’s got a hold on me
“Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa” – nici că mi-aş fi putut imagina un captatio benevolentiae mai eficient decât propoziţia ce deschide cartea lui Julian Barnes, mărturia aceasta concisă a unei expectative nemulţumite, tânjind dupa sensuri care să fie validate de raţiune.
Copiii ăştia!
În ziua în care am terminat de citit Harun şi Marea de Poveşti mi-am făcut bagajul ca să vin pentru câteva zile în Baia Mare. Am luat şi cartea cu mine ca să i-o dau nepotului meu să o citească şi el. Când ne-am întâlnit, i-am dat cartea spunându-i că mie mi-a plăcut mult şi că după ce o citeşte o vreau înapoi (ce să-i faci, sunt posesivă când vine vorba de cărţi!).
- Da’ despre ce e vorba?
- Eh, citeşte-o şi o să vezi.
- E cu explozii?
- Ăăăă… are o explozie… mai mică, aşa.
- Ieeeeei!
- Are fantome?
- Nu, fantome nu are.
- Buuuuuu!
David are 8 ani jumate şi este în clasa a II-a. Este fan Mythbusters, Scooby-Doo şi se mai uită la ceva emisiune pe un canal de sport în care participanţii sunt puşi să treacă prin tot felul de probe care mai de care mai tâmpite, greţoase etc. De la Mythbusters a rămas cu pasiunea pentru experimente, de la desenul animat cu fanteziile despre fantome, monştri, cimitire.
Îi mai cumpărasem în vară o carte „de copii”, a cărei acţiune se petrecea undeva în Imperiul Roman. M-am gândit că măcar o să înveţe chestii noi – puţină istorie, cuvinte noi, câte ceva despre cultura romană. Acum mi-a spus că a citit din ea, dar i-a plăcut doar capitolul 4, când copiii din carte merg într-un cimitir.
Aşa că după această mini-conversaţie l-am mângâiat absentă pe cap şi m-am gândit că nu o să îi mai pot cumpăra cărţi pentru că nu o să-i placă şi poate nu o să mai vrea să citească niciodată.
ZI-NE : o poveste bazată pe fapte ireale
Articolul a fost scris de Miruna Vasilescu și trimis spre publicare Ginger Group.
Zi-Ne s-a format în urma mai multor încercări de-a schimba lumea.
La început eram într-un club şi n-auzeam mai nimic din cauza muzicii, dar Matei (care pe-atunci credea că mă cheamă Monica) sugera să facem un ziar al şcolii, underground, puternic, deştept şi amuzant. Gesticula mult şi mă entuziasma treptat. M-am gândit că trecuseră ceva ani de şcoală pe lângă mine şi că nici măcar n-aveam destui prieteni acolo. Şi că sufeream de blazare. În fine. Noaptea a trecut. Au trecut şi nişte luni şi-ntre timp am discutat problema cu Beti. Beti a avut şi ea o revelaţie. Mi-a zis ceva de un Tudor. Cu Tudor am făcut nişte petreceri în şcoală. De-acolo ne-am mai lipit de câţiva inşi şi a mai trecut vreo lună până să ne vedem cu scop ZI-NE. Titlul a venit de la fanzine sau zine (def.: an amateur-produced magazine written for a subculture of enthusiasts devoted to a particular interest.), combinat cu ideea că revista va fi compusa mai mult de jumate din contribuţii externe, obţinute în urma unui call-for-submissions lunar – lunar ca şi ZI-NE.