Declaration of the Independence of the Imagination and the Rights of Man to His Own Madness
Articolul a fost scris de Roxana Dobrin şi trimis spre publicare Ginger Group.
De câţiva ani, mă intersectez constant, în călătoriile mele, cu Dalí. Mai bine zis, cu creaţia lui Dalí. Având o atracţie ciudată pentru oamenii cu imaginaţii extravagante şi tente megalomane, cât şi o slăbiciune pentru cei pe care majoritatea îi exclude deoarece nu se încadrează în tiparele convenţionale, dar care îşi văd în continuare de drumul lor, mă bucur la fiecare (re)vedere.
Artistul cu 1.000 de feţe
Primul autoportret semnat de Yasumasa Morimura pe care l-am văzut o întruchipa pe Brigitte Bardot. It was love at first sight. Pentru buzele întredeschise şi privirea de maidanez părăsit.
Tribulaţiile artei ofensatoare
TRANSGRESÁ, transgresez, vb. I. Tranz. (Livr.) A face să treacă dincolo de o limită; a încălca o lege, un regulament etc. – Din fr. transgresser.
Despre genul ăsta de artă ne povesteşte Anthony Julius în volumul publicat de editura Vellant. Despre arta menită să ne şocheze, punându-ne în faţa ochilor o oglindă crudă cu adevăruri despre lume, transformând lucrurile familiare în chestiuni discutabile, îndepartându-ne de zona noastră de confort. Despre arta care subminează tabuuri şi provoacă instituţiile academice, arta „proaspătă şi deranjantă” care zgâlţâie din ţâţâni realitatea şi răneşte în virtutea principiului că „il n’y a que la vérité qui blesse”, care ne oferă experienţa limitărilor proprii şi ne permite, temporar, să le depăşim. Fireşte, mi-a amintit de „Jurnalul” dement al lui Chuck Palahniuk din care simt nevoia acută să citez: „Pe stradă trecea o fată de la şcoala de artă. Ultima ei operă a fost să umple un ursuleţ de jucărie cu rahat de câine. A folosit nişte mănuşi de cauciuc atât de groase încât abia dacă putea să-şi îndoaie degetele. După ea, frumuseţea era un concept învechit. Superficial. O trişerie. Ea explora o nouă dimensiune. O nouă variaţiune a clasicei teme dadaiste. În studioul ei, ursuleţul de jucărie fusese golit pe interior, cu blana tăiată ca la autopsie, şi era gata să se transforme în operă de artă. [...] Titlul acestei instalaţii era Iluzii ale copilăriei.”
Călătorul patologic cu rădăcini urbane
Articolul a fost scris de Roxana Dobrin şi trimis spre publicare Ginger Group.
“Fainéanter dans un monde neuf est la plus absorbante des occupations.” (Nicolas Bouvier)
Freud afirma că pulsiunea de a călători se cristalizează în adolescenţă, ca dorinţă de a scăpa de sub autoritatea parentală limitantă. Atunci începe totul, iar pe măsură ce ne maturizăm, pentru unii, călătoria devine boală. Cărţile de psihologie definesc călătorul patologic drept o persoană care simte continuu nevoia de a schimba locul în care trăieşte şi nu se poate opri într-un loc decât prin sechestrare. Un om care în faţa problemelor fuge, crezând că soluţia este de a schimba coordonatele geografice. Eu definesc o nouă specie: călătorul patologic cu rădăcini urbane.
Queen of sorrow, translucent version
Prima fotografie semnată Francesca Woodman pe care am văzut-o era un autoportret realizat în 1977, la Roma. Francesca goală, pe podea, încolăcită în jurul unui vas în care stătea încovrigat un ţipar. Mi-a sunat a durere pe care n-o poate vindeca nicio pastilă. Şi a moarte prin topirea sufletului ca untul la bain-marie.
Double happiness într-un posibil paradis urban
Didier Fiuza Faustino / Bureau des Mésarchitectures este un birou de arhitectură din Paris ale cărui lucrări sunt aplecate spre investigarea zonelor perceptuale şi arhitecturale dintre spaţiul psihic, social şi politic.
Lucrările produse de acest birou semnealează interacţiunea dintre trupul individual şi trupul colectiv cu spaţiul înconjurător, definindu-se astfel un trup complex – fizic şi social.
Double Happiness a apărut prima dată în cadrul bienalei Shenzhen & Hong Kong Bi-city Biennale of Urbanism\Architecture, şi a fost descris de Faustino ca fiind exact propunerea de lucrare pe care şi-ar dori să o primească.
In times like this, only criminals remain silent
Articolul a fost scris de Roxana Dobrin şi trimis spre publicare Ginger Group.
Reminder: “Guvernarea se întemeiază numai pe opinie.” (David Hume)
A cui e opinia publică? Nici a unuia, nici a tuturor, ci a celor care ţipă mai tare.
Human Imagination
Nu rezonez în nici un fel cu succesul şi cu oamenii de succes. E o chestiune de concepte pe care nu mi le pot însuşi, şi-atunci le apreciez rece şi obiectiv. Dar recunosc şi aplaud rolul acestor oameni-vârf, din motive (culmea mie) practice; dacă minţile acestea ştiinţifice, materialiste şi fâşneţe nu ar exista, eu şi cei asemenea mie nu ne-am permite să fim contemplativi şi nici nu am mai simţi că boemia noastră îşi are locul ei, păstrat, pe lume.
Biografia lui Jay Walker, un mare şi tare antreprenor american, mă răceşte şi mă lasă aşa. Din fericire, nu ea a fost lucrul prin care am aflat de el.
Totuşi (cuvântul meu preferat în autocontraziceri), Walker se numără printre numele în cinstea căruia aş închina un set de şase pahare pline, pentru că, guess what, mi-a dat peste nas. Straşnic şi iremediabil. Nu m-a surprins neapărat, dar mi-a reamintit că nu numai regulile sunt făcute pentru a fi îndoite, ci şi prejudecăţile.
Biblioteca Imaginaţiei Umane sună atât de prost în română încât o să îi folosesc numele original. Şi este un loc atât de minunat încât existenţa lui mă face să-mi rod unghiile de oftică şi de poftă.
Tjep., suprapuneri şi dantelă
“Consider designul o formă de comunicare în aceeaşi măsură ca limbajul, muzica sau cinematografia”,
Frank Tjepkama
Nu Studio Tjep şi nu Tjep design ci Tjep. simplu,cu punct: Tjep. Creat în 2001 în Amsterdam, Tjep. este format din Frank Tjepkema (40 ani, designer), Leonie Janssen (27 ani, designer de produs) şi Marloes Pronk (36 ani, manager). Fac de toate, de la design de obiect, de mobilier şi de interior la arhitectură, evenimente şi ambalaje. Lucrează pentru Camper, Heineken, Ikea, Droog şi British Airways şi fac produse pe care odată ce le vedem le ţinem sigur minte, pentru că au o poveste în spate care de cele mai multe ori ne spune ceva. Adică, pe scurt, pentru că fac design de calitate.
Titlu: Chair of textures*
Client: Droog / Barry Friedman Ltd.
Superba dansează cu tălpile-n Repetto
Am dat peste o reclamă la Repetto în ediţia franceză a revistei Glamour*, în care Marie-Agnès Gillot este surprinsă în plină săritură, muşchii încordaţi, vârfurile picioarelor întinse şi o buclă care îi umbreşte obrazul drept. Degetele ei sunt incredibil de fine şi lungi iar privirea adâncită în orbite îi fuge un pic spre dreapta. Are un semi-profil de siciliană, încadrat de şuviţe care plutesc agitându-se lent, iar pe gamba dreaptă tensionată pare să-i zvâcnească o venă.
Prim-solista Operei Naţionale din Paris este noua imagine Repetto, marca fetiş a lui Serge Gainsbourg şi Brigitte Bardot, care cunoaşte un nou avânt în anii 2000. Dacă nu de aici, o ştiti desigur din ultimul clip al lui Benjamin Biolay: ea este Superba care se tăvăleşte dezarticulat şi deznădăjduit într-un depou de maşini şi utilaje vechi, la picioarele solistului.
