Cristi Puiu, regizorul-actor din Aurora
Anul acesta, Cristi Puiu a revenit pe covorul roşu de la Cannes cu noul său film, Aurora, care a rulat în secţiunea Un Certain Regard. Filmul a fost primit cu aplauze generoase şi critici foarte bune şi pe Coasta de Azur, dar şi la Cluj, unde a deschis, în cadrul TIFF, Zilele Filmului Românesc. Iar nu mai departe de alaltăieri, filmul a primit East of the West Award, în cadrul Karlovy Vary International Film Festival.
Până vom avea şansa să îl vedem în cinematograde (probabil în septembrie), Cristi ne vorbeşte un pic despre cum a lucrat cu actorii, în dubla sa ipostază de regizor-actor, şi cum s-a înţeles pe platoul de filmare cu cei care în viaţa de zi cu zi îi sunt familie. (Mulţumiri speciale Dianei Căpăţînă)
Arta vine la tine
Nu mă pot hotărî ce îmi place mai tare: că romanian papergirl rulează arta şi o împarte pe stradă sau că aceasta e împărţită de oameni pe bicicletă. papergirl este un proiect iniţiat la Berlin în 2006 şi adus în România de Bianca Mihai. Se întâmplă pentru prima oară în august la Bucureşti, Iaşi, Sibiu şi Braşov.
Mecanismul este simplu – până pe 1 iulie oricine îşi poate înscrie lucrările pentru a fi împărţite aleatoriu pe stradă. Înainte ca acest lucru să se întâmple, rolele cu lucrări vor fi expuse într-o expoziţie. Bianca Mihai ne povesteşte de ce a ales acest proiect şi ce se va întâmpla după această primă ediţie (mulţumiri speciale lui Codin Orăşeanu).
Teatrul, dincolo de cortină
„Trebuie să o vezi pe Elena Popa în Plastilina. Nu ai cum să n-o iubeşti”, mi s-a spus într-o toamnă. Cert este că am crezut, dacă primăvara imediat următoare am luat trenul spre Ploieşti ca să văd acest spectacol. Elena Popa era Bunica – un personaj firav, cocârjat, răguşit, plin de umor şi cumva ca o umbră în ghetoul acela înfiripat pe scenă. Afrim îi crease Elenei un rol care în piesa scrisă de Vasili Sigarev era aproape inexistent, iar jocul actoricesc de excepţie i-a adus în 2006 Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar.
Elena Popa [foto by Radu Afrim]
Am revăzut-o apoi în Lucia patinează ţipând, iubind, plângând şi dorind. Iar în primăvară am fost la Bruxelles să o văd într-un spectacol care a primit premiul Coup de Coeur de la Presse la Avignon în 2008. Turneul spectacolului Mansarde à Paris – view sur la mort. Les détours de Cioran s-a încheiat, iar Elena ne povesteşte cum a fost. (Şi era foarte adevărat ce mi se spusese în toamna aceea.)
Documentarul de creaţie nu oferă răspunsuri, ci întrebări
În perioada 17 – 22 martie, s-a desfăşurat, în patru săli din Bucureşti, ediţia a treia a festivalului internaţional de film documentar dedicat drepturilor omului One World Romania, organizat din acest an de asociaţia cu acelaşi nume.
Unul dintre invitaţii evenimentului a fost producătorul şi regizorul italian Raffaele Brunetti (B&B Film), care realizează documentare din 1989. A lucrat cu National Geographic, BBC, ARTE, YLE, History Channel şi alte televiziuni, la peste 100 de documentare. Este membru al Asociaţiei Presei Străine din Italia (ca reprezentant al unei televiziuni japoneze) din 1993, al board-ului Asociaţiei de documentar DOC / IT, precum şi director al Italian Doc Screenings. Raffaele Brunetti şi-a prezentat la Bucureşti filmul Hair India (2008), al cărui coregizor este operatorul Marco Leopardi.
Despre lumea împăiată a lui Herr Paul
Iuliana Vîlsan [foto by Radu Afrim]
Spectacolele marca Afrim fac notă distinctă de restul şi datorită scenografiilor spectaculoase pe care le au. Herr Paul, spectacol montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, nu face excepţie. Este de departe cel mai minuţios (de la noi, îndrăznesc să afirm) din punct de vedere scenografic: detaliile îţi fură privirea, te acaparează şi te ţintuiesc de scaun. Realizat cu un singur decor, fix, dar abundent în animale împăiate, universul personajului Herr Paul fascinează şi surprinde totodată. Nicăieri nu am văzut atâta viaţă ca pe scena în care animalele nevii ale lui Herr Paul îşi trăiesc… viaţa statică.
Iuliana Vîlsan a (re)creat lumea lui Herr Paul din animale împăiate, tablouri erotice pictate de ea („E un alt fel de a privi erotismul în casa lui Herr Paul, un alt fel de a privi valenţele viului şi forma de vieţuire. E un unghi ludic profund, deloc naiv, dar foarte ingenuu.), plante şi piese de mobilier vechi. Iuliana a mai colaborat cu Radu Afrim la Piaţa Roosevelt (Teatrul Naţional din Timişoara) şi la Câtă speranţă (Odeon).
Opiniile şi proiectele unui debutant la Berlin
Miercuri, 20 ianuarie a.c., s-a anunţat oficial: Eu când vreau să fluier, fluier, lungmetrajul de debut al lui Florin Şerban, produs de Cătălin şi Daniel Mitulescu (Strada Film), a fost selecţionat în competiţia Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (ediţia a 60-a, 11–21 februarie). De la Patul conjugal (1993) de Mircea Daneliuc, nici un alt regizor român nu a mai fost prezent în competiţia Berlinalei, una dintre cele mai importante ale industriei de film mondiale. Mai mult, cercetând arhiva Festivalului, am constatat că este prima dată când un lungmetraj de debut al unui cineast autohton intră în cursa pentru Ursul de Aur. Strada Film a mai produs scurtmetrajul O zi bună de plajă de Bogdan Mustaţă, care a câştigat Ursul de Aur în 2008.
Florin Şerban a studiat Regia de film şi în Bucureşti (la UNATC), şi în New York (la prestigioasa Columbia University). Lungmetrajul său de debut va intra în circuitul cinematografelor din ţară imediat după Berlinală.
Partizanii anticomunişti la Berlinală
Constantin Popescu Jr. (sau Tică Popescu, cum este cunoscut în lumea filmului) a fost selecţionat la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (secţiunea “Forum”) cu lungmetrajul său de debut, Portretul luptătorului la tinereţe. Cineastul este cunoscut pentru scurtmetrajele sale (Apartamentul, Canton, Apă, Faţa galbenă care râde, Legenda miliţianului lacom – inclus în omnibusul Amintiri din Epoca de Aur), remarcate şi premiate la festivaluri internaţionale, iar în prezent se află în postproducţie cu al doilea lungmetraj, Principii de viaţă.
Părinţi şi copii, scurtmetraje şi festivaluri
După Târziu şi Renovare, cu noul său scurtmetraj Derby, Paul Negoescu este, în al treilea an consecutiv, selecţionat la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (secţiunea “Berlinale Shorts”), unde concurează cu Adrian Sitaru. Spre deosebire de anii precedenţi, acum tânărul regizor are şanse la Ursul de Aur, precum şi la alte distincţii (de exemplu, Derby i-ar putea aduce lui Paul Negoescu o a doua nominalizare la premiile Academiei Europene de Film, după cea obţinută anul trecut cu Renovare).
Despre cinema, cu cele mai bune intenţii
Adrian Sitaru este un regizor care nu mai are nevoie de prezentare, dat fiind că a stârnit deja destule… valuri cu filmele sale de până acum. Anul acesta, cineastul va lansa – probabil la festivaluri internaţionale importante – două noi scurtmetraje, Colivia şi Lord, şi, posibil, un al doilea lungmetraj, intitulat Din dragoste, cu cele mai bune intenţii.
Actor, scenarist şi regizor. Despre profesii încrucişate
Pe Dorian Boguţă l-am remarcat până acum în filme precum Întâlniri încrucişate de Anca Damian sau Francesca de Bobby Păunescu. Anul acesta, actorul a debutat, ca regizor şi scenarist, cu scurtmetrajul 10, produs de Bell Film. O poveste de dragoste, între comedie şi dramă, despre un sfârşit care ar putea fi un nou început. Dorian Boguţă nu apare pe ecran, dar experienţa sa actoricească l-a ajutat foarte mult să lucreze cu confraţii. Pe scurt, un prim film notabil, care anunţă un regizor-scenarist cu potenţial.