Impresii după călătorie. A fost ORA. (II)
Ca suvenir, de la italieni, am adus nişte caltaboş. Îl găsiţi negreşit dacă intraţi în nişte magazine cu o inscripţie exotică la intrare: „Produse româneşti” :) Sunt peste două milioane de români în Italia, adică peste două milioane de guri amatoare de caltaboş sau, altfel spus, peste 16 milioane de incisivi, 8 milioane de canini, 16 milioane de premolari şi 24 de milioane de molari care aşteaptă CALTABOŞUL (vorba vine, doar se ştie că unul singur românului nu-i ajunge nici la un canin). Nu-ţi trebuie vaste cunoştinţe de aritmetică să-ţi dai seama că asta e o constatare pe care populaţia porcină ar putea s-o ia foarte personal. Şi unde mai pui că n-au fost luate în evidenţă şi sarmalele..
Vestea bună pentru populaţia amintită este că, totuşi, am găsit în Italia şi italieni, primejdioşi mai degrabă pentru oi. Cele mai tari frigărui pe care le-am mâncat ever au fost nişte „arrosticini” din carne de „pecora”, adică oaie. Şi, pentru că tot pomenisem în articolul anterior de forme inteligente de comunicare cu temă ecologică, pot spune că frigăruile acelea au fost un „captatio benevolentiae” perfect pentru tot ce a urmat.
author: Sonia Cucculelli
Impresii după călătorie. A fost ORA. (I)
„Câţi paşi face vrabia într-un an?” era o întrebare capcană la emisiunea „Feriţi-vă de măgăruş” de pe vremuri. Emisiunea a trecut, vrăbiile au rămas. Deocamdată. Pentru că, într-un viitor sumbru, această întrebare ar putea rămâne fără obiect. Adevărul e că noi ne colorăm viitorul şi, nu ştiu alţii cum sunt, dar mie personal mi-ar plăcea să-mi mai ţopăie câte o vrabie în jur şi pe viitor, să mă mai feresc sau nu de câte un măgăruş şi mai ales să nu iau primele lecţii de escaladă pe nişte munţi de gunoi (pentru o imagine ceva mai animată a se vedea peisajul distopic din WALL-E). Aşa că poate n-ar strica să ne redefinim nevoile şi s-o apucăm nu pe cărarea galbenă asemenea lui Dorothy, ci pe cea verde, semnalizată cu indicatoare ecologice.
Da, aşa cum vă spuneam în articolul precedent, am fost la ORA şi a fost într-un ceas bun.
Foto credit: Thomas Freteur
Impresii înainte de călătorie. E O.R.A.
Vasto, Abruzzo, Italia
Am luat drumul taberei. De obicei îl iau pe al Sării, venind dinspre Răzoare. Fără să mă ducă în spate o cămilă, din păcate. (Sau măcar o lamă, cu sau fără frână). E o fantezie locomotorie de al cărei caracter eco dar mai ales friendly te convingi mai ales când ajungi la dealul Academiei, iar vârful coloanei de maşini e sus şi tu eşti jos şi chiar n-ai nicio vină. Aşa că m-am dat peste cap mai ceva ca-n basme şi am luat o cămilă low-cost de la Blue Air. Şi acum pe-aci ţi-e drumul spre tabără: spre Grotta del Saraceno de la Vasto, Italia unde nu aduce ceasul ce aduce O.R.A. (Observe, Rethink, Act), aceasta fiind deviza evenimentului.
Scintillation
Un proiect video care, deşi arată ca un film, este de fapt rezultatul îmbinării experimentale a 35 000 de fotografii prin tehnica proiecţiei live şi stop motion. Autorul, tânărul regizor Xavier Chassaing, şi-a propus să găsească răspunsul la o întrebare clasică: ce poţi face când ai minimum de resurse şi vrei maximum de rezultate? Şi se pare că l-a găsit.
SCINTILLATION from Xavier Chassaing on Vimeo.
“Sex, lies and videotape”
„Honesty! That’s the name of the game: you either got it, or you ain’t got it..” Restul e un fleac: îţi plantezi rădăcinile-n pământ şi demarezi producţia industrială de frunze. Cel putin asta-i bagă-n cap copacul afacerist lui Oblio, băieţelul ăla draguţ care unora dintre noi ne-a marcat copilăria.
Şi se pare că la faza asta cu onestitatea a pus botul şi Graham (James Spader), personajul rătăcit printre sex, minciuni şi videocasete în filmul lui Steven Soderbergh (câştigător al Palmei de Aur în 1989). A marşat mai puţin la partea cu plantatul rădăcinilor pentru că omul avea maşină şi-n portbagaj o cameră video. De fapt, o cameră video în anii 80, 90 făcea toţi banii pentru că filmai pe la nunţi, botezuri, cumetrii, iar pe urmă îţi trăgeai costum de blugi şi-ţi mai rămânea şi de-un brifcor.
Time fades
Se ia un titlu care sună ca un refren de muzică uşoară (gen Angela Similea) şi se tratează cu o muzică „grea” plus un eşafodaj vizual cu multe litere, abur şi chestii spectrale. Şi gata, poţi să te prinzi imediat că autorul instalaţiei nu e un mediteraneean cu sânge fierbinte and stuff sau vreun sud-american … cu sânge fierbinte and stuff. Nu. E în mod sigur un spirit germanic (şi-l mai cheamă şi Geist, Philipp Geist) curios să ştie şi să măsoare cam câtă durere ne produce trecerea ireversibilă a timpului. Cam câtă? Ia, gândiţi-vă! (pentru că el e neamţ şi-i place precizia). Unul din gaşca mentală lui Haneke, Bergman şi alţi nordici ca ei, genul de oameni care nu te lasă să te bucuri de nişte abţibilduri colorate găsite în punga de pufuleţi sau de o îngheţată roz bonbon. Unul care, deşi pune luminile pe tine, te bagă-n întuneric. Take a look:)
“Time fades”. O instalaţie video semnată de Philipp Geist. La Berlin. Kultuurforum.
“Examen”, de Titus Muntean
„Examen” nu e un film drăguţ sau finuţ, blânduţ şi alte uţ-uri. Filmul ăsta nu prea se pupă cu hipocoristicele şi nici ele cu el. Ca să-l înţelegi trebuie să te teleportezi un pic într-o dimensiune.. epidermică: într-o altă piele.
Aveţi un minut?
O pastilă în interpretarea lui Andi Vasluianu, protagonistul din Cealaltă Irina, filmul ăla asupra căruia a reflectat îndelung Mihai Fulger chiar aici pe Ginger Group :) Nu ştiu cum a jucat Vasluianu acolo, dar în următorul scurtmetraj este feroce 
.
Un link via Bogdan Grigore, trainer comunicare, improvizaţie, persuasiune, NLP, dezvoltare personală şi… vânzări.
No, nor the fruitful river in the eye
Streetwise Opera is a charity that uses music as a tool to help people who have experienced homelessness move forward in their lives. They do this through a weekly music programme in 11 homeless centres around England and by staging professional opera productions.
My Secret Heart, the latest production of Streetwise Opera, is a music and film installation written by electronic composer and Warp artist Mira Calix, video artists Flat-e and sound designer Dave Sheppard.
The stuff that dreams are made of
Yves Geleyn has delivered this dreamy Short Film for the french Gallery La Gaîté Lyrique, a new venue in Paris featuring digital art and contemporary music.