Când ai cu ce, ai avea şi cu cine, dar n-ai unde
(Bancul zicea că asta ar fi situaţia când eşti tânăr. Oare noi, ca societate, cât de tineri suntem?)
E criză, normal. De unde bani pentru orice, darmite pentru concerte. Treburi triviale, la urma urmei. Şi printr-un delicios lanţ cauzal, tocmai acum suntem bombardaţi de concerte mari, eventual cu trupe care s-au reunit după muuulţi ani de inactivitate. Ever wondered why?
Dar nu asta contează, important e că vin! Iar noi ar trebui să avem unde-i primi. Noi, în schimb, chiar zilele astea punem cruce unei arene de concerte – o pierdere inestimabilă pentru un Bucureşti în care locurile de acest fel se pot număra pe degetele de la o mână.
De la Hermann Hesse la rock sloven
Povestea începe acum destui ani, pe vremea când fie pe MTV se dădea cu adevărat muzică mai bună fie aveam eu vârsta la care mai puteam găsi pe-acolo ceva demn de ascultat. Săptămânal se difuza o emisiune gen “Rock Chart” şi de multe ori nici una din cele 10 piese din top nu-mi plăcea mai tare ca jingle-ul de 5 secunde din generic. Jingle despre care multă vreme am avut impresia că e ceva de sine stătător, încropit ad-hoc, să “meargă” cu tematica emisiunii: ceva chitară cu distors, ceva sintetizator, melodie catchy.
Întâmplarea a făcut ca mult mai târziu, într-o noapte oarecare, zapând aiurea printre posturile de muzică, să dau peste un videoclip. M-a atras iniţial stilul de filmare – puţin dark, cu ceva efecte speciale. Piesa nici n-am sesizat-o până nu m-a lovit fix în creştetul capului melodia jingle-ului de la MTV. Aşadar ăla chiar era un fragment dintr-o piesă adevărată. Cât de tare! Am aşteptat apoi finalul piesei pentru a vedea cine cântă. Am luat cea mai apropiată bucată de hârtie (ceva factură de Romtelecom) şi în întuneric am mâzgălit pe ea: “Siddharta – My Dice“.
A doua zi, căutând pe Internet, descopeream trupa ce avea să-mi fie obsesie muzicală pentru următorul an şi ceva.
O şaorma cu de toate
Iniţial aveam de gând să-i zic “salată”, dar totuşi şaorma e mai potrivită contextului balcanic în care trăim Noi. E mai din topor, mai puţin rafinată (o “salată” are, totuşi, o anumită alură), mai junk-food şi totuşi infinit mai sinceră decât un Big Mac. E o îngrămădeală al cărei sens poate fi ireparabil deturnat de lipsa unuia dintre ingrediente sau de o proporţie deficitară între acestea. Căci, spre deosebire de hamburgerii făcuţi pe linia de producţie, care sunt mai degrabă un tot unitar, o şaorma este mai mult suma părţilor sale, o însăilare mereu inexactă, irepetabilă.
Undeva pe această linie sunt şi sentimentele pe care mi le-a lăsat spectacolul “Noi” al companiei Passe Partout sub oblăduirea lui Dan Puric.
A Sound Relief
Mi-am adus aminte alaltăieri, mulţumită în parte şi colegului Andrei cu al lui super concert Elbow, de una dintre înregistrările mele preferate ale unui concert. Am folosit sintagma asta greoaie pentru că dacă aş fi zis “unul din concertele mele preferate” s-ar fi înţeles, desigur, că am luat parte la el şi l-am trăit pe viu, lucru care din păcate nu se poate spune. Însă m-am uitat la el de atâtea ori încât mi-l amintesc mai bine decât alte concerte la care chiar am fost 
. Funny how this works. De asemenea, funny cum mi-am amintit de el tocmai acum. Ai putea zice că a fost predestinat.
Azi se fac cinci ani de când olandezii de la The Gathering au cântat la Paradiso, în Amsterdam.
The heavy stuff
Şi se scumpeşte RATB-ul, se micşorează bursele pentru studenţi, se desfiinţează zeci de spitale şi de şcoli, se construiesc mii de biserici în frunte cu cea mai mare şi mai mândră nestemată ce ne va mântui pre toţi. Totul se întâmplă atât de pe dos, atât de anormal, atât de lipsit de cea mai mică urmă de firesc încât am ajuns să-mi creez un soi de refugiu, de lume iluzorie prin care să stau departe de tot.
Electro-ul de sâmbătă după amiază
…sau cum ajung eu să revin mereu la Melody A.M..
Prima dată am auzit de Röyksopp prin 2002, parcă, în vremea aia când MTV încă mai făcea parte din dieta mea zilnică. Erau Europe Music Awards, dacă nu mă înşel, iar ei tocmai câştigaseră la cel mai bun clip pentru „Remind Me”. Şi pe mine mă lăsase mut nu atât muzica – ce era drăguţă, na, dar fără cine ştie ce seisme la momentul ăla – cât minunata execuţie a clipului. Era ceva nou, original, iar uitându-mă acum în urmă aş putea zice chiar profund, prezentând într-o manieră stilizată (şi atât de potrivită) condiţia omului modern într-o societate alertă.
Sunset Mission
Era noapte şi ploua; ploua încet, mărunt, metodic. Ploua întunecat. În camera de motel pătrundeau, amestecate, diluate, lumini de afară. Reclame luminoase cu litere lipsă, roşii, albastre, roz, vorbind de filme vechi, bani însângeraţi, femei uşoare. Lămpile de pe stradă, aproape sufocate sub povara ploii, dansau parcă agăţate deasupra asfaltului lucios ca pielea neagră a unei reptile. Neoane pâlpâinde murmurând rece, electric şi aleatoriu cântecul depravării, al înstrăinării, al singurătăţii. Luminile maşinii de poliţie patrulând în tăcere, tură după tură la intervale precise, aidoma unui animal de pradă. Toate se vedeau de la fereastra camerei – lumea părea un furnicar rece, întunecat şi decadent.
O transmisie de la partida de ceai
The Tea Party au fost o trupă-cult a anilor ’90, marcând deceniul prin sound-ul lor original şi expresiv, variind de la blues la rock alternativ cu tuşe progresive şi orientale. Asta la ei acasă în Canada, căci din păcate în lumea largă nu prea s-a auzit de ei în toţi cei cincisprezece ani de activitate, până la despărţirea din 2005. Lucru foarte rău şi oarecum inexplicabil prin prisma calităţii muzicii, explicabil mai degrabă prin lipsa unei promovări eficiente. Dacă ar fi fost în ’97 Internetul ceea ce este astăzi, altfel am fi vorbit acum despre ei. De altfel, tocmai datorită Internetului muzica lor este redescoperită în zilele noastre, comunităţi de fani The Tea Party apărând peste tot în lume, din Rusia până în Argentina. Sunt curios România cum stă.
Cum să aterizezi lin între trip-hop şi rock depresiv
Fie o gaşcă de britanici.
Hai să le dăm şi nume – să zicem că-i cheamă Danny Cavanagh, Vincent Cavanagh, Duncan Patterson şi Michael Moss. Danny şi Vincent sunt, din câte se vede, fraţi, iar lui Michael i se zice mai mult Mick.
Să mai zicem despre ei că le place să bea bere şi să cânte. Poate chiar ceva mai mult să cânte. La chitară, în principiu, dar Vincent şi Mick se descurcă onorabil şi la voce iar Duncan o mai arde şi pe bas sau mandolină. Şi cum sunt ei prieteni aşa, fraţii şi cu Duncan se gândesc prin ’90 să-şi facă o trupă. Se cheamă Anathema iar primele albume produc ceva senzaţie în Europa, fiind printre iniţiatoarele unui nou curent în metal. Dar băieţii nu se cantonează şi o dau cotită, încet încet, spre un rock mai soft. Nu suficient de soft, totuşi, pentru Duncan, care prin ’98 îi pupă prieteneşte de la revedere.
Vă mai amintiţi că la început era şi un Mick?
Ei bine, la scurt timp Duncan începe să cânte cu el sub numele de Antimatter. Asta e povestea de azi.
Antimatter live la Köln în 2009 – de la stânga la dreapta: Duncan, Mick şi special guests Vic Anselmo şi Lisa Cuthbert; foto: satt.org
Primăveri de smarald, zăpadă şi metale negre
Mă gândeam să încep articolul ăsta cu un joc de cuvinte în franceză, însă am ajuns la concluzia că până la urmă ar fi sub demnitatea mea – mai ales că respectivul joc de cuvinte ar fi implicat şi ceva referinţe meteorologice. Iar zilele astea subiectul “vremea” e unul destul de sensibil.
Ca orice scenă muzicală care se respectă, şi black metal-ul franţuzesc e într-o preschimbare continuă – cu trupe şi proiecte apărând şi dispărând rapid, cu muzicieni plecând de la o trupă la alta sau, dimpotrivă, activând în câte 4, 5 proiecte deodată. În felul ăsta, e ceva mai productiv să vorbim de muzicieni decât de formaţii, pentru că cele din urmă au o existenţă mai degrabă efemeră. Iar dacă vorbim de muzicieni, unul din cele mai rezonante nume în acest context este Neige (probabil acum v-aţi dat seama cam la ce soi de joc de cuvinte mă gândeam la început). Pentru a vă îndemna să citiţi în continuare (conştient fiind de prejudecăţile din jurul acestui gen muzical) trebuie să spun că pentru articolul ăsta black metal-ul nu e decât un pretext, cam în aceeaşi măsură în care pentru muzica lui Neige şi a trupei sale Alcest black metal-ul este, cel mult, un punct de plecare. Care ar fi punctele de sosire, atunci? Dintre cele mai neaşteptate.
